Acesta este un răspuns la articolul Cutia de viteze… în cinci taxe. Nu este o critică, ci mai degrabă o reacție.

Tudor SmirnaFoto: Arhiva personala

Acolo, Cristian Păun propune reducerea fiscalității la următoarele 5 taxe:

  • Taxa pe profit
  • Taxa pe valoare adăugată sau pe consum
  • Taxa pe venit
  • Acciza
  • Taxa pe proprietate

Discuția despre câte taxe ne trebuie este benefică, dar mai importantă cred că este o discuție despre care ar trebui să fie principiile și nivelul taxării. Să detaliez:

Varianta A: chestionăm legitimitatea statului

Argumentul central adus de teoreticienii libertarieni aici este acesta: proprietatea privată oferă prin policentrism garanția concurenței pentru producerea serviciilor de bună calitate și pentru optimizarea dinamică a acesteia. În schimb, monopolul de stat oferă garanția serviciilor de proastă calitate și a degradării acestei calități în timp.

Să prespunem că opinia publică s-a lămurit în sfârșit că orice bunuri ar produce statul, piața le-ar face mai bine, mai simplu, mai eficient și în mod pașnic. În plus, orice rele ar face statul, piața nu le-ar face.

Ce mai putem spune atunci despre taxare? Prin definiție, nu mai vorbim de taxe. Taxarea a murit. Trăiască prețurile.

Pentru mine este un amar paradox că majoritatea cititorilor nu este consumată de un interes activ pentru această variantă, ci pentru următoarea:

Varianta B: nu chestionăm legitimitatea statului

Ci doar spunem că trebuie să existe și ne raliem lungii tradiții care îl definește ca monopol teritorial al producției de apărare și justiție.

Acestei afirmații îi urmează practic imediat aceea că trebuie să avem și taxare. Chiar și așa, de ce să avem cinci taxe?

Am discutat recent ideea unei taxe unice, dar cu adevărat unice. Cred că cea mai simplă taxă cu putință, epsilonul taxării, dacă vreți, ar fi taxa „Taxa”, singura concepută și unica aplicabilă. Nu ar fi o taxă pe profit, nu ar fi o taxă pe consum, nu ar fi nici pe venit. Ar fi pe persoană, pe „cap de locuitor”. Este forma de taxare care ar aproxima singurul ideal de egalitate frecventabil: acela de egalitate în fața legii. Oricine trăiește pe teritoriul monopolizat de Statul X, plătește taxa unică x, definită nominal, indiferent de mărimea averii sau extravaganța gusturilor.

Spuneam acolo:

    cea mai „justă” taxă  [rog a mi se îngădui pentru un timp oximoronul] este stabilirea unei sume absolute (şi nu o cotă procentuală, cum este în prezent) pe care să o plătească toţi supuşii statului, indiferent că sunt şomeri sau antreprenori multimilionari. Dacă, de exemplu, se ajunge la concluzia că statul trebuie să aibă monopolul asupra producţiei unor bunuri şi servicii esenţiale (în primul rând pentru existenţa statului, să ne fie clar) şi se stabileşte un nivel anual de 2 miliarde de unităţi monetare pentru asigurarea acestor bunuri şi servicii, atunci populaţia ar trebui să contribuie în cote egale la susţinerea statului. Pentru o populaţie de 20 de milioare ar trebui ca fiecare supus să fie obligat să plătaescă anual o singură, unică şi universală taxă: 100 de unităţi monetare de persoană. După care fiecare să îşi vadă de viaţa lui.

Avantajele tehnice pentru stat

Din fondurile strânse cu ajutorul ei statul ar trebui să își finanțeze diversele activități. Tehnic, această taxă este posibilă atât pe partea de colectare, cât și pe cea de cheltuire.

Cred că este destul de evident că ar fi mult mai simplu de colectat de către stat decât oricare dintre cele cinci taxe propuse de Cristian Păun. Dar pentru a sublinia evidențele, să lămurim că renunțarea la taxarea profitului ar face inutile nenumărate norme de contabilitate care au fost instituite pentru a îngrădi antreprenorii să raporteze costuri relativ mai mari, încasări relativ mai mici și, în consecință, profituri și taxe minuscule.

Pe lângă normele de contabiliate dispare și necesitatea angajării funcționarilor necesari punerii în apicare și urmăririi respectării legislației aferente (mai mult, scăpăm și de ocazia unor astfel de utilizări lemnoase ale limbajului – un detaliu cultural deloc neglijabil).

Ecologiștii ar fi și ei fericiți într-o astfel de perspectivă. Ar fi oportun să calculăm câtă pădure, petrol și energie s-ar salva prin evitarea birocrației implicate de cele cinci taxe, ca să nu mai vorbim de puzderia actuală, pe care tot Cristian Păun o semnalează într-un alt articol.

La fel și în cazul taxării valorii adăugate, care, după cum bine arată autorul, nu este o taxă pe valoare adăugată ci o taxă pe consum, care este antamată gradual de la producători dar suportată finalmente în întregime de consumatori.

Faptul că nu se discută aproape niciodată natura TVA-ului și nu se aduc din capul locului obiecții la adresa denumirii sale dă măsura haosului taxonomic de origine keynesist-orwelliană în care suntem scăldați de analiștii și experții zilei. Consumul este valoare adăugată la fel de puțin cum războiul este pace și zgomotul liniște… Consumul este de fapt distrugerea valorii, este un act ultim.

Producția, în schimb, creează într-adevăr valoare, atât timp cât este lăsată liberă să urmărească anticipativ prețurile manifestate pe piețele de consum. Profitul este concretizarea finalizării cu succes a proceselor de producție. De aceea taxei pe profit ar trebui să îi spunem taxă pe valoarea adăugată. Într-o lume mai normală și mai simplă, bineînțeles.

Eficiența taxei unice

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro