În situaţii de criză care au ca subiect oamenii Bisericii pare că mass-media acţionează cu dublă măsură. Firesc până la un punct, nemilos şi cinic însă în cazurile în care ar trebui să ne dovedim pur şi simplu oameni.
Fără îndoială, aşteptările sunt altele de la un om al Bisericii – ne referim aici în special la Biserica Ortodoxă Română (BOR), care, fiind majoritară, iese de departe în prim-plan. Asta nu înseamnă că nu există nenumărate cazuri asemănătoare celui discutat mai jos înlăuntrul celorlalte culte recunoscute de statul român. Dacă persoana care ajunge în gura presei mai face parte şi din mediul monahal, poziţionările sunt intransigente. Şi, parţial, este explicabil prin prisma antropologiei religiei şi a exigenţelor pe care le are un om obişnuit de la cel care se presupune că a intrat pe calea devoţiunii totale închinate lui Dumnezeu. Se uită însă că această cale este plină de încercări, iar perfecţiunea, sfinţenia, survine rareori şi la o distanţă foarte îndepărtată de momentul intrării în monahism…
Cel ce îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de viaţa monahală este precum un alergător de cursă lungă, la un maraton. Numai că acest maraton – în care nu există concurenţă – durează cel puţin până la finalul vieţii pământeşti. Este cazul să recunoaştem din start că puţini dintre noi sunt capabili să participe până şi la alergări mai uşoare, cu atât mai rar la un maraton de 42 de km. Iar maratoniştilor li se întâmplă adesea peripeţii: unii se mai opresc pentru a primi îngrijiri sau ajutor, alţii se-mpiedică şi cad – dintre aceştia o parte au puterea să se ridice singuri, altă parte nu –, unii mai trag câte-o duşcă de lichid în timpul alergatului şi nu toate lichidele cu care se hidratează sunt sănătoase şi permise legal, apoi, în special la primii kilometri, mulţi alergători se mai împiedică unii de alţii – ceea ce este de-a dreptul hilar -, în fine, un procent însemnat chiar abandonează cursa fiindcă pur şi simplu nu mai găsesc resurse să continue.
Întrebare: este cineva dintre cei care citesc aceste rânduri capabil să condamne un maratonist care cade sau pe altul care abandonează? Dimpotrivă, îi privim cu admiraţie, cu înţelegere, intuind cât este de greu. Poate doar antrenorii direcţi ai acestor alergători să-şi permită să-i mai critice pentru o cursă neconformă cu tactica, cu regulile ori pentru un eventual abandon. Iar raţiunile sunt evidente: foarte puţini dintre noi suntem capabili să ne înscriem într-o astfel de cursă, iar dacă ne-am înscris vreodată la un maraton ştim bine cât este de greu şi ce număr uriaş dintre alergătorii care pornesc la drum nu sunt capabili să-l parcurgă până la capăt.
De ce atunci o privire atât de aspră şi lipsită de orice înţelegere pentru cei care-şi asumă un “maraton” de ordin spiritual? Căci, schimbând ceea ce este de schimbat, călugăria este precum un maraton care durează o viaţă şi ale cărui reguli nu numai că majoritatea dintre noi nu le cunoaştem, dar, chiar dacă sunt persoane care le ştiu – precum unii teologi, precum unii istorici ai religiilor sau credincioşii foarte intimi Bisericii –, rareori le înţeleg în toate subtilităţile. În realitate, aceste reguli ale “maratonului” de ordin spiritual numit monahism sunt cunoscute cu adevărat numai de “alergătorii” înşişi.
Atunci de ce această isterie mediatică cu privire la stareţa care a născut? Pentru că este un subiect care “se vinde” – orice om de presă ştie că, oricât de cinic, este impardonabil să treci peste. OK, măcar dacă ar fi un subiect tratat cum se cuvine, cu înţelegere omenească adică (nu spun creştină!) faţă de copii şi faţă de mamă…
Să nu ne ascundem după degete însă: da, este un scandal. Da, sunt nenumăraţi monahi care mimează “alergatul” în timp ce ei au abandonat de multă vreme “cursa”, presupunând că au început-o vreodată cu adevărat. Dar primul lucru pe care vreau să-l subliniez este că Biserica (reală) nu apare la breaking news! Cu excepţia unor cazuri excepţionale (exemplu: moartea unui ierarh ori a unui duhovnic de primă mărime şi altele de ordin asemănător), Biserica locuieşte şi este locuită de un altfel de Timp, străin de timpul-blitz al emisiunilor/ziarelor de ştiri. Căci în presa laică cotidianăceea ce se pune îndeobşte pe seama Bisericii sunt de cele mai multe ori aspectele periferice, nicidecum cele esenţiale. Subiectul stareţei care a născut doi gemeni l-am văzut tratat, în presa scrisă şi la televiziunile laice, cu extremă lejeritate, ba chiar iresponsabil. La extrema cealaltă, la fel de ipocrită, presa bisericească s-a prefăcut că subiectul stareţei devenite mamă nici nu există.
Aşadar, aşteptările şi morala maximaliste sunt aplicate unei situaţii care în clipa aceasta arată astfel: avem un om care a abandonat o cursă (da, a greşit conform regulilor interne – aspre – ale acelei curse, reguli pe care doar câţiva părerişti din media le cunosc vag, cu atât mai puţin le şi înţeleg); fosta maică a devenit un alt personaj, astăzi este mama a doi copii. M-aş fi aşteptat ca accentul să fie pus pe felul în care gestionăm situaţia de fapt, deloc facilă. Ca majoritatea femeilor care nasc, are parte de un sindrom depresiv post-partum. Acesta este intensificat, cu siguranţă, de sentimentul de vinovăţie – de unde şi alte reacţii nefireşti. Fosta stareţă, devenită mamă, are tendinţa, s-a spus, de a-şi respinge copiii. Agresată de presă, înfierată de clerul bisericesc, marginalizată de societatea nemiloasă, este un om care poate claca psihic. Întrebări: A avut parte de consiliere spirituală şi psihologică? Există în BOR oameni cu cunoştinţe spirituale (duhovniceşti), dar şi de psihologie care să facă faţă acestei situaţii pentru a o îndruma? De ce astfel de abandonuri ale ”maratonului” de ordin spiritual primesc ajutor mai repede de la familie, de la anumite ONG-uri laice şi mai puţin de la organismele Bisericii înseşi? Din ce va trăi şi cum va fi reintegrat social acest om după ce a abandonat mănăstirea – fiindcă maica şi-a dedicat, totuşi, ani buni vieţii bisericeşti, îşi asumă BOR vreo responsabilitate? I-a explicat cineva acestei femei că, paradoxal, în pofida greşelilor, grave, neîndoielnic, dedicându-se de aici înainte celor doi copii s-ar putea să ajungă la fel de aproape de Dumnezeu ca şi în situaţia în care ar fi rămas călugăriţă?…
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
