… si nu, nu e vorba de a arunca vina pe computer, internet, FaceBook sau alte retele de socializare. Dimpotriva. Daca e s-o aruncam undeva, e pe la sfrasitul secolului al XVI-lea. Spuneam in episoadele precedente (veziaici si aici) ca actuala criza nu e doar una economica ci, in primul rand, una politica. O criza a democratiei. O criza a democratiei reprezentative, daca preferati. Pana aici, nimic nou sub soare. Degetul acuzator s-a indreptat ba, in ograda noastra stramta, asupra lui Traian Basescu (sau, dupa preferinte, asupra USL), ba asupra « deficitului democratic » manifestat la nivelul Uniunii Europene, ba asupra « socialistului » Obama. Rand pe rand, s-au perindat pe banca acuzatilor capitalismul, in general, FMI-ul in particular, consumerismul, sistemul de finantare al partidelor, diverse constitutii, statul asistential (un pleonasm, dupa cum am mai zis, cata vreme asta e rolul statului – sa asiste), corputia reprezentantilor alesi, sistemele electorale, s.a.m.d.. Nu va mai plictisesc, ca le stiti. Asemenea explicatii ar fi credibile daca criza n-ar afecta deopotriva Uniunea Europeana si SUA, democratiile vechi si pe cele noi, statele « asistentiale » si pe cele mai putin asa.
Niciodata, dar niciodata, degetul acuzator nu s-a batosit in oglinda. La noi insine. La reprezentati.
Nici nu-i de mirare. Dupa cum observa deja Tocqueville, pe la 1835, toamna, democratia are acest efect pervers – ne pamperizeaza (in fine, ne flateaza, ca nici macar Revolutia Franceza n-a putut merge atat de departe pana la pampersi, desi a fost revolutia celor « fara chiloti »). Cata vreme suveranitatea e a poporului, « poporul » va fi mangaiat cu blandete pe crestet, pus sa se distreze, spunandu-i-se ca e cel mai inalt, frumos si destept popor din lume, indiferent in ce parte a globului se afla. Apud Tocqueville, sicofantii de la curtea Regelui Soare erau, prin comparatie, mici copii. A sosit, asadar, timpul sa nu ne mai ascundem dupa degete, ci sa privim adevarul in fata. Sa ne privim in fata, altfel spus. Daca avem o problema cu reprezentantii, cauza trebuie cautata in reprezentati. Iar sa spui ca reprezentatii sunt, in general, prosti si needucati nu ajuta mai mult decat luarea la cunostiinta a faptului ca Ana are mere, spre deosebire de Xenia, care are pix.
Explicatia e deopotriva simpla si complicata. Simpla, pentru ca se gaseste in fata computerului pe ecranul caruia care cititi aceste randuri. Complicata, pentru ca presupune o regandire a « reprezentarii de sine ». Inainte de a va vaita ca X sau Y nu « va » mai reprezinta sau ca nu « va » reprezinta cum se cuvine, ce-ar fi sa va ganditi ca NU puteti fi reprezentati ? Daca nu de altceva, atunci macar pentru ca sunteti unici. Gicu de la Scularie e unic, dupa cum Einstein a fost unic. Obscurantistii aia din Evul Mediu – s-o recunoastem – aveau o mult mai sofisticata auto-intelegere a eu-lui decat noi, modernii. Obsedati de eficienta cum suntem, ne-am simplificat pana la un eu unidimensional si-acum ne scarpinam derutati in crestet, incercand sa iesim din multiple antagonisme : intre individ si societate, intre eu-l dezradacinat (post-modern) si eu-l inradacinat in diverse traditii, comunitati, etc., intre atomizarea societatii si inabusirea lui, intre spatiul public si cel privat, drepturile omului si drepturile statului, s.a.m.d..
Cum era, prin comparatie, intelegerea eu-lui in intunecatul Ev Mediu ?Simpla, ca Sfanta Treime – adicatelea nici vorba, dar sofisticaria asta era asumata cu naturaletea babei cu talpile crapate care, vorba lui Tutea, se roaga intr-o bisericuta de la tara. Omul nu era unidimensional. Avea un forum externum si un forum internum. In forum externum erai un « eu » in masura in care apartineai, erai un membru in diferite comunitati. Erai, sa zicem, crestin, din parohia X, fiul lui Y, din breasla Z, etc. Aveai, cu alte cuvinte, o id-entitate in masura in care erai id-entic cu altii. Si doar in masura asta puteai fi “reprezentat” (ca si crestin, din parohia X, din breasla Z, etc.). Toata prima Renastere a secolului al XII-lea, cu aparitia numelor de familie, a insemnelor, etc. – reflecta aceasta dialectica : esti Ion Avarvarei, sau Lancelot du Lac, cavaler al mesei Rotunde. Esti unic, pentru ca esti la fel.
[Nota : Dupa cum spunea Fericitul Augustin, ochiul e egal cu degetul, in masura in are amandoua sunt membre ale acleuiasi corp. Da, ochiul e diferit de deget, dar nimeni n-are motiv sa fie invidios : dupa cum degetul nu poate vedea, nici ochiul nu poate apuca.]
Pe de alta parte, peste forum internum nu putea intra nimeni – asta era forul tau intim, in care nici macar Biserica nu se putea vari cu bocancii (ca nici nu prea avea cum). Asadar, n-avea nici cum sa-l reprezinte cineva. Nimeni nu poate fi virtuos in locul tau. Aici erai tu cu tine, fata in fata cu Dumnezeu, ca persoana unica. Vi se pare complicat ? Mai ganditi-va o data : de ce nu vi se pare complicat sa acceptati ca suntem cu totii « facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu », si totusi unici si personal responsabili in fata Lui ?
In fine, ca sa n-o mai lungesc, toata aceasta subtila dialectica intre unicitate si asemanare, la lucru atat intre cele doua fora, cat si inlauntrul fiecareia dintre ele, a inceput sa se piarda pe undeva pe la sfarsitul secolului al saisprezecelea, facandu-se tandari in secolul al saptesprezecelea, cand, in Marea Britanie, apare «individualismul centrifug » – in care forum internum colapseaza in forum externum si se manifesta prin « vointa individului » (care nu mai poate fi « divizat »), iar pe continent prin distantarea pana la rupere a acelorasi fora – individualismul centripet (gandesc cum vreau, da’ fac cum trebuie). Pe urma, avem noua varianta a « contractului social », intre indivizi care-si cedeaza de buna voie si nesiliti de nimeni drepturile pentru a crea nu doar o societate, ci si o comunitate. De parca nasu’, creieru’ si ochii umblau de nebuni prin padure si au decis dintr-o data sa se faca englezi (sau romani). O vreme, varianta descendenta a reprezentarii, in care reprezentantii sunt reprezentanti ai comunitatii, nu ai indivizilor (pentru ca, repet, indivizii sunt unici), s-a mai zbatut sa reziste. Varianta britanica, insa, s-a dovedit pe termen lung mai apetisanta.
Si-acu’ tragem ponoasele unei intelegeri a reprezentarii intoarsa cu capul in jos. Pentru ca, daca autoritatea reprezentantilor e indisputabila (ca doar vine de la noi, prin alegeri), putem schimba doar reprezentantii, nu si sistemul.
Asa ca nu va mai vaitati ca nu « sunteti reprezentati » cum se cuvine. Nici n-aveti cum. De reprezentat cu totul, nu va poate nimeni reprezenta. Asta s-ar cuveni sa fie motiv de bucurie, nu de intristare. Nu va poate reprezenta, pentru ca sunteti unici. Cum ar putea cineva reprezenta in mode egal mii, sute de mii sau sute de milioane de oameni unici ? Puteti si trebuie sa fiti reprezentati in forum externum : ca romani,ca olteni, clujeni, ingineri sau asistente, ca homo- sau heterosexuali, ca femei, ca barbati, ortodocsi, catolici, evrei, musulmani sau atei, social-democrati sau comunisti, ca oameni « de dreapta » (care dreapta ?) sau de stanga (care stanga ?) s.a.m.d.. Estimp, va pastrati intacta nu doar unicitatea, ci si capacitatea de a protesta eficient – pentru ca nu confundati borcanele.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
