Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic

Iluzii deșarte: statul social, statul bunastarii sau statul asistential

de Cristian Paun     Contributors.ro
Miercuri, 23 noiembrie 2011, 11:48 Actualitate | Opinii


Cristian Paun
Foto: Arhiva personala

Statul “asistenţial”  sau “social” îşi are originile în iniţiativele propuse în Germania pe vremea lui Bismark. Ideea de asistenţă şi protecţie socială s-a rafinat apoi în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca reacţie sau alternativă la statul în război (“warfare state”). În prezent se cunosc trei tipuri majore de abordări în această privinţă: (1) statul asistenţial bazat pe stabilirea unor reguli clare de acordare a ajutoarelor sociale şi pe o birocraţie foarte mare menită să controleze şi să coordoneze un astfel de sistem; (2) statul asistenţial în care regulile sunt mai generale şi birocraţia mai mică (modelul nordic european), fiind suficient să îndeplineşti nişte criterii minimale pentru a te încadra într-o anumită clasă de ajutor primit de la stat şi (3) statul asistenţial care asigură un minim garantat de avantaje sociale ca o componentă a cetăţeniei şi a drepturilor derivate din aceasta (modelul anglo-saxon).

Neosocialiştii nu mai ştiu ce să facă pentru a da o justificare virtuţiilor intervenţiei statului, fără prea mare succes, în mijlocul turmei “ticăloase” de oameni. Conform definiţiei furnizate de nişte academici socialişti de origine germană (Arne Heise ar fi unul dintre ei) din a căror “opere” răzbate un intervenţionism mai ceva ca cel pe care l-a cunoscut economia planificată sovietică, statul social este acel stat care ne oferă protecţie împotriva a 5 riscuri: bătrânețea, boala, șomajul, accidentarea și sărăcia. Statul bunăstării, în opinia acestor socialişti, ar fi acel stat care, pe lângă cele cinci riscuri de mai sus, instaurează “acțiunea legitimată democratic la nivel macro- și microsocietal pentru realizarea unei societăți incluzive și participative” (citat din această sursă). Evident că neosocialiştii nici nu vor să mai audă de statul asistenţial care este perimat ca şi concept (continuă să inventeze noi concepte care în fond înseamnă acelaşi lucru).

Toate aceste concepte sunt praf în ochi şi lipsite de cel mai elementar fundament economic, juridic, social din următoarele motive:

  1. Atât definiţia statului social cât şi definiţia statului bunăstării se bazează pe o listă de “riscuri” scoase absolut arbitrar dintr-o pălărie mare de riscuri cu care se confruntă un om pe parcursul vieţii sale. Nu există nici un argument solid la aceşti socialişti care să ne justifice nouă de ce în listă nu mai pot intra şi alte riscuri la fel de grave pentru noi: riscul de a nu-ţi găsi perechea potrivită în viaţă, riscul de a nu avea copii etc. Mai mult, nu prea e clară distincţia faţă de statul asistenţial care se ocupă şi el de aceleaşi probleme. Nu se înţelege prea clar din aceste definiţii nici rolul statului în materie de educaţie.
  2. Statul bunăstării suferă de o problemă în plus pentru că introduce în discuţie ideea de “societate incluzivă” şi “participativă”. Cei doi termeni sunt la fel de subiectivi şi arbitrari. Ceea ce ar fi incluziv şi participativ pentru România s-ar putea să nu fie la fel şi pentru Groenlanda (unde izolarea naturală e mai mare). În plus, nu toţi indivizii sunt la fel de incluzivi şi participativi într-o societate (poate unii chiar nu doresc să facă acest lucru).
  3. Problema gravă este că statul bunăstării înseamnă intervenţie cu forţa pe proprietatea noastră, agresiune fără oprelişti din partea unora în favoarea altora. Atunci când poate ai doar o pâine pe masă şi de această pâine depinde fundamental existenţa ta şi a familiei tale (obţinută cu trudă personală), statul bunăstării poate intra cu forţa peste tine în casă şi îţi poate lua această pâine din faţă obligându-te să fii “incluziv” şi “participativ” (ferească Sfântul să ridicaţi tonul sau pumnul);
  4. Incluziunea şi participaţiunea acţionează întotdeauna într-un singur sens, de cele mai multe ori cel dorit de stat. Socialiştii nu mai prididesc să ne vorbească despre nevoia de a fi solidar social însă trec cu vederea faptul că ea ar trebui să acţioneze în dublu sens (ce mult ne dorim ca atunci când trudim din greu pentru nişte bănuţi cel cu care suntem forţaţi să fim solidari social să vină să ne aducă măcar un pahar cu apă).
  5. Problema fundamentală a statului social / bunăstării / asistenţial rămâne aceea că nu există nici o garanţie că riscurile de care ne vorbesc toate aceste “concepte” ar fi mai bine acoperite de către stat şi nu de fiecare dintre noi în parte. Când ne promovează binefacerile acestor sisteme etatiste, socialiştii nu prea au argumente să răspundă de ce nu ar fi mai bine să îl lăsăm pe individ să se ocupe singur de bătrâneţea sa, bunăstarea sa, sănătatea sa. În fapt, întotdeauna interpunerea statului în relaţiile inter-umane s-a transformat natural într-o birocraţie sufocantă (nevoia de a-l controla pe celălat birocrat pentru a vedea că face lucrurile bine) şi într-o corupţie de necontrolat. Serviciile sociale administrate de stat au fost şi vor rămâne întotdeauna mai greoaie, mai scumpe şi mai proaste din punct de vedere calitativ. Încetul cu încetul, statul ne-a demonstrat că este incapabil să se ocupe corespunzător de copii, de bătrâni, de sănătate, de educaţie. Iar dacă o face, o face cu costuri imense care au ridicat datoria publică la maxime istorice. Istoria modernă demonstrează fără putinţă de tăgadă cât de ineficiente sunt intervenţiile statului inclusiv în zona serviciilor sociale. Atâta timp cât serviciile sociale de stat sunt percepute cu forţa din bunăstarea noastră cel care le administrează va avea un imens hazard moral. De aceea este fals să credem că statul se comportă ca un asigurator privat pe care voluntar îl caut în piaţă (iar dacă nu îl caut dă faliment). Lipsa de faliment al statului social a făcut ca proiectele acestuia să devină lipsite de orice noimă economică şi să nu mai ţină cont de resursele existente.
  6. Statul social / statul bunăstării produc modificări esenţiale în societate care sunt mult mai haotice decât ar fi lipsa lor din viaţa noastră. Pentru că foarte mulţi credem în ce poate şi cât poate face statul pentru noi, ajungem să nu mai facem copii (doar are grijă statul la bătrâneţe de noi), ajungem să nu ne mai întemeiem familii, să trăim clipa şi momentul fără a acumula prea mult şi consumând totul într-o manieră egoistă. Prezenţa statului social în viaţa noastră ne alterează complet responsabilitatea individuală pentru tot ceea ce întreprindem. Ajungem să vânăm stimulentele statului, să trăim pentru ele şi să uităm de unde poate veni cu adevărat bunăstarea noastră. Ajungem să iubim traiul pe spinarea altuia şi să ne dăm unii în cap altora pentru a ne apăra dreptul de a fi asistaţi de stat.
  7. O altă inepţie a socialiştilor ar fi că “statul bunăstării este favorabil economiei de piață, nu și societății de piață, adică a aplicării regulii profitului economic în toate ariile care produc bunuri publice” (citat de aici). Trebuie obligatoriu să existe astfel de calcule pentru că altfel scoţi intervenţia statului în afara resurselor existente. Tocmai acest gen de abordare a adus în stare de faliment majoritatea ţărilor dezvoltate. Serviciile publice au ajuns să fie produse fără ca cineva să facă un calcul şi să vadă dacă nu cumva ele ar putea fi produse cu costuri mult mai mici de piaţa liberă. Dacă nu folosim un criteriu economic într-o lume în care resursele SUNT LIMITATE vom ajunge foarte curând (deja se întâmplă) ca intervenţia statului să ne coste aproape totul (nu e întâmplător faptul că românii plătesc cam 80% din veniturile lor unui stat care îi tratează cu spatele).

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro



















1101 vizualizari


Buchete.ro de 12 Ani: Florarie Online cu Livrare Flori la Domiciliu in Bucuresti

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version