Situaţia din Italia a captat atenţia (nedorită) a pieţelor financiare în ultima săptămână şi a condus la demisia premierului Silvio Berlusconi, urmată de instalarea tehnocratului Mario Monti (fost comisar european pentru piaţa internă şi concurenţă). Mai problematic, costurile ridicate solicitate de investitori pentru refinanţarea datoriei publice au atins niveluri într-adevăr nesustenabile, care adaugă miliarde de euro la serviciul datoriei publice. Niveluri similare ale dobânzilor au forţat Grecia, Irlanda şi Portugalia să solicite asistenţa UE şi FMI, de unde se trage concluzia nevoii unui demers similar al Romei, cu toate implicaţiile aferente pentru zona euro şi chiar economia globală.
Într-adevăr, situaţia generală din Europa este complicată de înrăutăţirea perspectivelor de creştere, în ciuda evoluţiei pozitive din trimestrul III. Au fost înregistrate efecte de contagiune inclusiv în cazul unor state precum Olanda şi Finlanda.
Dar să nu ne grăbim cu pesimismul. Vorbind despre Italia, această ţară nu stă deloc aşa de rău precum o arată “evaluările” pieţelor.
Într-adevăr datoria publică totală este ridicată – 120% din PIB, adică circa 1,9 mld. euro, din care 200 mld. are nevoie de refinanţare până în aprilie 2012. Dar aceasta este deţinută într-o proporţie importantă la nivel intern, de instituţii bancare italiene. Mai mult, gospodăriile din peninsulă deţin active financiare nete de aproape 3 mld. euro. Aşadar, Italia are o capacitatea net superioară de a rezista pieţelor pe termen scurt datorită resurselor interne, comparativ cu Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania şi chiar alte membre ale zonei euro.
Tot la atuuri contabilizăm balanţe comercială şi de cont curent doar uşor deficitare, un stoc de investiţii externe net pozitiv, dar şi o importantă rezervă de aur. Mai mult, Italia are un buget primar relativ echilibrat, deficitul său provenind în mare parte tocmai din cheltuielile cu dobânzile ridicate aferente datoriei publice. De asemenea, sistemul bancar se menţine stabil, nefiind înregistrat (deocamdată) niciun fenomen de “fugă a depozitelor”. La acestea se adaugă avantajele unei economii diversificate, cu o puternică reţea de întreprinderi mici si mijlocii, dinamice, cu o rentabilitate ridicată şi care rămâne, în ciuda dificultăţilor, un mare exportator global.
Desigur, ţara are şi importante probleme structurale, mai ales în privinţa pieţei muncii şi a serviciilor publice. Doar că argumentul e valabil, cu diferenţele de rigoare, pentru toate statele dezvoltate, cu economii mari şi diversificate. Şi nu numai. O economie politică e un ansamblu complex de structuri economico-sociale cu interese diverse şi care sunt inevitabil “conservatoare”, adică urmăresc menţinerea cât mai mult posibil a “reţetelor” care le-au adus prosperitatea. Probleme structurale au şi SUA, Japonia, Franţa şi chiar, de ce nu, Germania.
Revenind la actualitate, pachetul legislativ de consolidare şi reforme a fost adoptat (deşi mai sunt necesare multe alte măsuri suplimentare), iar Mario Monti s-a mutat la Palazzo Chigi. Monitorizarea Comisiei Europene şi a FMI va ajuta şi ea în eforturile de recredibilizare. Deşi reacţia pozitivă iniţială a investitorilor nu a durat prea mult, Italia are, cum am spus mai sus, suficient spaţiu de manevră, dacă îşi “joacă bine cărţile”.
Două lucruri sunt importante în următoarea perioadă:
În primul rând, noul prim-ministru (de fapt preşedinte al Consiliului de Miniştri) trebui să obţină un sprijin politic (şi sindical) efectiv în implementarea priorităţilor mandatului său, pe care îl doreşte până în 2013, finalul actualei legislaturi. Cel puţin deocamdată, preşedintele G. Napolitano are şi el în vedere evitarea alegerilor anticipate, care ar abate atenţia de la priorităţi şi chiar Berlusconi a indicat disponibilitatea partidului său pentru acest scenariu.
Fragmentarea scenei politice italiene (nimic nou aici) nu e un avantaj, dar nici un pericol grav. O veste bună este sprijinul acordat lui Monti din partea tuturor partidelor importante din parlament, cu excepţia notabilă a Ligii Nordului. Oricum, componenţa noului guvern urmează să fie anunţată miercuri, 16 noiembrie.
Rămân de luat decizii importante care vor afecta interese puternic înrădăcinate în societatea şi politica italiană. De notat aici şi intervenţia recentă a preşedintelui republicii, G. Napolitano, care a argumentat nevoia vitală a promovării unei societăţi meritocratice, care să reducă fenomenele de favoritism, cu oportunităţi crescute pentru cei tineri, dar a vorbit şi despre rolul important pe care imigranţii îl au în viitorul ţării.
Dar dincolo de toate acestea, provocarea majoră a viitorului executiv este obţinerea sprijinului şi cooperării populaţiei. Trebuie spus că “italienii de rând” au un rol semnificativ mai important în contextul demersurilor de stabilizare, spre deosebire de greci, portughezi, irlandezi sau spanioli. Rezervele pe care le deţin şi gradul redus de îndatorare fac din gospodăriile italiene cel mai bun potenţial aliat al guvernului. Mobilizarea acestora reprezintă o alternativă serioasă, pe termen scurt şi mediu la problemele de sustenabilitate a datoriei şi pot oferi spaţiul de manevră necesar reformelor.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
