S-a nascut la 12 iulie 1933, in zodia Racului (aveam acest lucru in comun, de unde poate si obsesia memoriei). Prin vene ii curgea argintul viu. L-am cunoscut bine pe Alexandru Ivasiuc, dupa 1974 ne-am vazut des, aproape saptamanal, pana la disparitia sa in cutremurul din 4 martie 1977. Am serbat impreuna Revelionul, atunci cand intram in acel an fatidic. Erau acolo, ca oaspeti, Catinca Ralea si Emanoil Petrut. Ultima sa carte, despre dictatura, putere, revolutii, conspiratii si tradari, se chema “Racul”. A fost arestat in toamna anului 1956, era student la Medicina, a facut inchisoare si a avut domiciliu fortat pana in 1963 sub acuzatia de “uneltire contra-revolutionara”. Facuse parte dintr-un grup care planuia o demonstratie de solidaritate cu studentii maghiari in perioada Revolutiei de la Budapesta. A murit sub ruinele blocului “Scala”, cutremurul l-a prins vorbind de la un telefon public. Tita si Alec erau apropiati prieteni cu ambasadorul american Harry G. Barnes si cu sotia acestuia. Mi-i amintesc la inmormantarea lui Ivasiuc la cimitirul Straulesti. Dupa ani de zile ne-am amintit despre Alec intr-o seara, la Philadelphia. Tita a locuit la ei cateva saptamani dupa cutremur.
Eram, asadar, in relatii de prietenie cu el si cu sotia sa, regretata jurnalista Tita Chiper, mergeam sambata seara la ei, locuiau in Cartierul Primaverii, o garsoniera dubla la ultimul etaj al unui luxos imobil, pe strada Pictor Iscovescu 44. La etajul I locuia generalul de securitate Aristotel Stamatoiu, ultimul director al Centralei Informatiilor Externe sub Ceausescu. Erau vecini de palier cu Tamara Muresan, candva casatorita cu Ladislau Ady, general de securitate mazilit si arestat sub Dej. Ivasiuc mi-a imprumutat carti, mi-a vorbit despre America (fusese primul bursier roman in programul international de la Universitatea Iowa, acolo terminase romanul “Pasarile”), despre Ken Jowitt, Andrew Janos si Milovan Djilas, mi-a citit si unele povestiri “de sertar”. Una dintre acestea se petrecea la Moscova, prin 1936, scena era o ambasada occidentala, erau prezenti in poveste diplomati, comisari ai poporului, intelectuali celebri. Era un text koestlerian care culmina in ideea ca veacul XX era unul al vanatorii de oameni. Imprumutasem de la N. Tertulian un volum din scrierile lui Adorno, i-l lasasem pentru cateva zile lui Alec. N-a mai putut fi recuperat in valmasagul de dupa cutremur, spre disperarea discipolului roman al lui Georg Lukacs. N-am discutat despre inchisoare decat arareori, pomenea insa cu imens respect despre Corneliu Coposu, N. Carandino si despre prietenul sau Florin Constantin Pavlovici. Ii detesta pe trambitasii de serviciu gen Eugen Barbu, Adrian Paunescu, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri si compania. Cand “Saptamana” lui Barbu a declansat campania impotriva Ilenei Vrancea, in realitate una impotriva traditiei lovinesciene, Ivasiuc a fost, alaturi de N. Manolescu, printre cei care au protestat, laudand cartea acesteia despre confruntarile din critica literara romaneasca a deceniului al patrulea. Peste ani, am citit intr-un articol aparut la Paris o fraza atribuita lui Ivasiuc: “Suntem 22 de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”. Se poate sa o fi spus in vreun cerc intim, eu nu l-am auzit spunand atat de ne-echivoc lucrurilor pe nume.
Prima oara mi-a vorbit despre Ivasiuc Andrei Coler care il cunoscuse prin sora sa, Luminita. Mi-a spus: “Trebuie neaparat sa-l cunosti, este un tip genial”. Alec era foarte bun prieten cu Nicolae Breban, cu N. Manolescu si cu Nichita Stanescu. Fusese amic cu Ioan Alexandru, treptat se despartisera. Mi-a povestit si despre perioada, scurta, cand a fost student la Filosofie (1951-1952), despre colegii sai (intre care Mircea Flonta si Alexandru Valentin), despre tatal meu (“profesor tipic al unei perioade tipice” spunea el, facand aluzie la faimoasa formula “personaje tipice in imprejurari tipice” care insa parea sa aiba unele indoieli, se afla deci “pe drumul pierzaniei”). Citeam atent rubrica sa din “Romania Literara” intitulata “Pro Domo”, exploram impreuna multe din temele pe care le ataca, mi-a analizat minutios, incurajator si transant cartea “Noua Stanga si Scoala de la Frankfurt”, imi cerea sa fiu mai deschis spre tezele anarhiste, il pretuia pe Herbert Marcuse, stia foarte bine traditiile contra-culturii americane. Era indragostit de dialectica, scrisese lucruri interesante despre tanarul Marx si despre alienare, nu sunt convins insa ca citise mult Hegel. Era capricios si eclectic in lecturi. Mi-a imprumutat sa citesc “Incognito”-ul lui Petru Dumitriu, o carte la care tinea foarte mult. Era un personaj fascinat de putere (ca si autorul “Cronicii de familie”), poate ca asa se explica apropierea sa de regim, mai ales dupa 1968, desi fusese detinut politic si fusese cumplit batut in anchetele Securitatii (intre altii, de catre bestialul Gh. Enoiu). A fost bun prieten cu Goma, apoi, o spune acesta, Ivasiuc a dat un referat editorial care putea fi interpretat ca o delatiune. Ivasiuc a devenit campionul literaturii cu voie de la stapanire pe tema “obsedantului deceniu”, Goma nu a facut concesii similare, ba chiar dimpotriva. Sigur, lucrurile trebuie nuantate, de intrat in partid au facut-o impreuna, in august 1968, impreuna cu Nichita Stanescu, Cezar Baltag si altii, entuziasmati, sedusi, inselati de condamnarea de catre Ceausescu a invaziei Cehoslovaciei. N. Manolescu nu a facut-o.
In plus, ajunsese sa creada intr-un fel de marxism sui generis, o viziune a sa personala mai degraba, extrem de speculativa, decat un marxism real (a se vedea volumul “Radicalitate si valoare”). Il amuza sa se considere singurul marxist veritabil dintre scriitorii romani ai generatiei sale. Cheia abdicarii sale se poate afla, cred, in literatura lui Ivasiuc, mai ales in ultimul sau roman, “Racul”. Se amagea ca poate influenta mersul lucrurilor, isi facea iluzii despre comisarii ideologici (Popescu-Dumnezeu, Burtica etc). Pe vipera stalinista Tamara Dobrin o dispretuia, a transformat-o in personaj in romanul “Cunoastere de noapte” (o noua editie a aparut in 2010 la editura Dacia) sub transparentul nume “Tatiana Dobrescu”. In aceeasi carte apare ca personaj malefic, insidios, gelatinos si versatil, Leonte Rautu, sub numele “Valeriu Trotuseanu”.
Ivasiuc a fost urmarit necontenit de Securitate. I se daduse numele de obiectiv “Iuda”. Nu stiu daca a colaborat si el, ramane oricum o enigma cum un fost detinut a ajuns sa fie angajat la putin timp dupa liberare ca functionar al Ambasadei SUA. Era de-o inteligenta scaparatoare, capabil de asociatii de idei absolut spectaculoase. In egala masura, in cazul disidentei lui Paul Goma a jucat un rol dezolant. Nu stiu cum ar fi evoluat in anii urmatori daca viata nu i-ar fi fost nedrept de devreme si atat de absurd secerata. Intrase cu arme si bagaje in jocul puterii, devenise un scriitor oficial si oficializat. Dar cine stie, poate la un moment dat si-ar fi adus aminte de tanarul Saşa Ivasiuc, de refuzul acestuia de a pactiza cu minciuna, de discutiile cu autorul “Noii clase” si ar fi indraznit sa destrame mirajul unei complicitati nefericite.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
