Pe 7 noiembrie, un cavaler al spiritului, un ganditor nepereche si un mare prieten al societatii deschise implineste 95 de ani. Este o sarbatoare pentru tot cei care iubesc libertatea. Am avut şansa să colaborez la două volume cu Domnul Mihai Şora: “Perfectul acrobat” – cartea despre Leonte Răutu, scrisă împreună cu Cristian Vasile, unde am făcut un dialog cu distinsul filosof, şi Anatomia resentimentului – un volum colectiv pe care l-am coordonat şi în care Domnul Şora a scris un text de o admirabilă densitate ideatică şi morală. Într-adevăr, într-o lume a cinismelor oportuniste şi a schimbărilor la faţă în funcţie de conjuncturi învelite în ipocrite raţionalizări, Mihai Şora propune un model a ceea ce trebuie să fie intelectualul critic: deschis la sfidările, chiar la neliniştile modernităţii, atent la soarta semenilor, capabil de revolta în raport cu injustiţia, cu mizeria morală, cu turpitudinile de orice fel.
Mihai Şora aparţine unei generaţii care a experimentat în chip tragic convulsiile ideologice ale unui veac marcat de catastrofele Gulagului şi ale Holocaustului. S-a înrolat în Rezistenta anti-nazistă din Franţa tocmai pentru că detesta barbaria. În acelaşi mod, a ajuns la despărţirea de regimul comunist, a cărui barbarie a detectat-o cu chirurgicală exactitate. După 1989, acest filosof al interiorităţii, al sufletului îngemănat cu spiritul, a ajuns Ministru al Educaţiei. Nu cred că se putea găsi un om mai potrivit pentru reforma unui sistem educaţional aservit până atunci comandamentelor perverse ale utopiei totalitare.
În iunie 1990, când barbaria a ţâşnit din nou prin lanţurile şi ghioagele securisto-minereşti, Mihai Şora şi-a dat demisia, împreună cu adjunctul său, respectatul istoric al literaturii, profesorul Paul Cornea. A preferat să redevină ceea ce fusese o viaţă întreagă: intelectualul liber, autonom; a refuzat bine-răsplătitele poziţii oferite de puterea fesenistă (id est neo-comunistă, neo-barbară). Umanismul lui Mihai Şora, ca şi în cazul unui Albert Camus, este unul existenţial şi non-negociabil. Nu încuviinţează nimic care ar înjosi individul. Domnul Şora nu este dispus la pactizări, fie şi temporare, cu forţele Răului. Opera sa filosofică, scrisă de-a lungul a peste şapte decenii, este o pledoarie pentru ceea ce poetul polonez Aleksander Wat numea „omul interior“. Mihai Şora apără acele virtuţi pe care totalitarismele au încercat – şi, în parte, au reuşit – să le demonizeze: onoarea, decenţa, civilitatea. Idealul său este binele public, deci o comunitate întemeiată pe ceea ce N. Steinhardt numea buna-socotinţă. Textele lui Mihai Şora, giuvaere ale gândirii, sunt tot atâtea invocări ale unei lumi eliberate de mizeriile numite ipocrizie, laşitate, cupiditate, rapacitate, ranchiună, viclenie, dar, mai cu seamă, sunt proteste împotriva oricărei forme de organizare umană înrădăcinată în ura pentru aproapele tău.
