Acum doi ani, in 2009, in cadrul Adunarii Generale ale “Ligii Arabe,” Muammar Gaddafi dictatorul absolut al Libiei spunea: “Eu sunt un lider international, decanul liderilor lumii arabe, regele regilor Africii si imamul musulmanilor de pretutindeni. Statutul meu international nu-mi permite sa ma cobor la un nivel inferior”. Se referea la faptul ca nu a primit suficienta atentie in acel summit. Acum trei zile, scos de rebelii care cucereau Sirte, dintr-un tub de beton unde se refugiase din cauza unor atacuri aeriene ale fortelor NATO intreba: “Unde ma aflu si cine sunteti voi”? Omul nici macar nu intelegea ce se intampla cu el.

Foto:

Am publicat mai mult de 25 de articole in limba romana legate de insurgenta libiana, conflictul iscat de interventia NATO, petrol, dizidenta si jocurile intre puterile lumii in “cazul libian”. Articolele sunt postate pe Politeia si partial pe HotNews / Contributors. Astazi inchei acest “periplu” publicistic, convins fiind ca voi avea inca sansa sa mai scriu despre ceea ce s-a petrecut, se petrece si se va petrece in Libia.

Comparatiile dintre Ceausescu si Gaddafi sunt simpliste si in majoritatea lor neadevarate. Sunt insa trei puncte de convergenta: primul ar fi o reconfigurare geopolitica profunda, care a dat posibilitatea unor reasezari regionale. Al doilea ar fi impopularitatea si lipsa de sprijin intern pe care il aveau cei doi, care reusisera sa-si erodeze sustinerea chiar fata de beneficiarii regimului – intr-un cuvant – posibile tradari ale “garzilor pretoriene.” Al treilea ar fi faptul ca “jucatorii internationali” nu mai aveau incredere in cei doi. Pur si simplu cei doi dictatori o luasara razna! Ambii nu mai intelegeau schimbarile aduse de reasezarile geopolitice.

Circul facut de Gaddafi care se plimba cu cortul prin lume nu deranja mai mult decat faptul ca nici una din firmele globale care exploatau petrolul libian nu avea certitudine ca acest colonel nebun nu va rezilia contractele abia semnate.

As dori ca cititorul sa inteleaga ca Gaddafi nu a fost un dictator mai malefic decat membrii familiei Ibn Saud, care guverneaza de mai mult de doua secole teritoriul numit astazi Arabia Saudita, dar care intodeauna au respectat contractele avute cu “beneficiarii vestici.” Ca paranteza – pentru a demonstra de ce nu se intampla nimic acolo, dar s-a putut intampla in Libia, trebuie de stiut ca familia Ibn Saud are protectie contractuala cu “beneficiarii occidentali” pe baza a trei contracte care mentioneaza ca atata timp cat petrolul forat va ajunge la beneficiarii contractuali Casa Ibn Saud este ferita de “neplaceri”. Primul contract semnat in 1931 de Presedintele american Herbert Hoover si Casa Ibn Saud aducea beneficii de nu mai putin de 50 de mii de lire sterline pentru dreptul de exploatare petroliera, al doilea semnat de Presedintele Roosevelt in 1945 (ultimul contract semnat de el) la bordul vasului de razboi USS Quincy si ratificat de Harry Truman in 1951 si care facea imparteala 50-50% intre Ibn Saud si firma de exploatare petroliera CASOC (mai tarziu Aramco) si in sfarsit al treilea contract din 1988 care fonda Saudi Aramco. Bineinteles ca au fost idei de razgandire a sauditilor, care nu au dorit sa impartaseasca soarta sahului Iranian. Noile vremuri si evenimentele generate i-au facut sa se razgandeasca.

Daca Saudia a respectat cu strictete intelegerile cu “beneficiarii,” Gaddafi nu a facut-o nici macar pe departe. In 40 de ani de guvernare, colonelul Gaddafi a reziliat mai mult de 250 de contracte, inclusiv cu tari prietene (spre exemplu Romania) creand datorii neplatite si penalitati de zeci de miliarde de dolari. Dupa o sustinere (intensa) a terorismului international, incercari de a-si procura arme de distrugere in masa, Gaddafi a incercat sa schimbe directia aratand o penitenta limitata, dar complet nesatisfacatoare pentru “beneficiarii occidentali”.

Constructia africana a lui Gaddafi si miliardele investite in Africa nu au fost de ajuns. Africanii si-au pastrat loialitaea fata de Gaddafi, fara insa prea mare efect. Prea putin si prea ineficient. Gaddafi si-a distrus cu propria mana armata bazandu-se numai pe cateva unitati Kataeb al Amn (Batalioane ale Securitatii) si Al Haras Assauri (Gardieni ai Revolutiei), ambele conduse de fiii sai, nu mai mult de 5-600 de oameni si cateva zeci de tancuri. Sute de tancuri si avioane cumparate pe bani grei au zacut la “conservare” pana cand rebelii au pus mana pe ele.

Cu toate astea, revolta a fost aproape inabusita cand la sfarsitul lui martie a.c., trupele lui Gaddafi erau deja in suburbiile orasului Bengazi, singurul in care mai exista o rezistenta armata impotriva lui Gaddafi. Intrarea rapida a francezilor si a britanicilor in conflict pe baza unei rezolutii ONU complet nesatisfacatoare (vezi articolul meu – Mic indreptar de diplomaţie prin cătarea puştii) a schimbat echilibrul si a produs intrarea intr-un conflict de uzura, care pana la urma a distrus toata infrastructura civila construita in zeci de ani si a ucis sau ranit grav aproape 10-12.000 oameni.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro