Ce ați simțit când ați citit recenta scrisoare a domnului Liiceanu [nota editorului: e vorba de prima scrisoare a lui Gabriel Liiceanu] către ministrul Educației și Cercetării ? Îmbolnăviți de dezgustul față de domnia bunului plac al decanilor și al șefilor de catedră, dereglați de bruiajul mediocrității într-o instituție care trebuia să ne faciliteze împlinirea profesională, am fost treziți din resemnarea care ne-a adăpostit în ultimii ani. În acel moment, cei care așteptau un pionier au admirat această ieșire a unei personalități publice și, scârbiți de aerul închis al învățământului românesc, i-au mulțumit d-lui Liiceanu pentru verticalitatea și curajul de a aduce mărturie pentru penibila noastră sărăcie filozofică.
A fost această reacție împărtășită pe scară largă de către studenții de la Filozofie ? Nu până la capăt. Am crezut, naivi, că ni se face dreptate, că, în sfârșit, din interior, avem promisiunea despotmolirii instituționale. Apoi, potolindu-ne furia care ne-a amețit în ziua de vineri și privind din nou datele concursului pentru ocuparea postului de lector, entuziasmul nostru s-a domolit. Am rămas, în cele din urmă, fideli principiilor expuse de dl Liiceanu, dar, în același timp, ne-am simțit trădați de domnia sa.
Este dureros că intelectualii pe care îi avem și în care ne-am pus, în momentul primelor noastre lecturi, cele mai nobile așteptări, ne abandonează. Auzeam de ei când eram în liceu, le citeam cărțile, și îi lăsam să ne modeleze personalitatea. Astfel, purtați de dorința adolescentină de a le fi asemănători, ne-am îndreptat spre disciplinele umaniste. Ajunși studenți, optica noastră asupra acestor intelectuali s-a diferențiat. Iar dl Liiceanu, printre alții, nu mai era autorul unor cărți de literatură care treziseră în noi vise puerile, ci savantul și profesorul nostru, cel care a tradus Platon în limba română și a creat un limbaj conceptual pentru fenomenologia heideggeriană.
Conștientizând, așadar, ce chip ia excelența filozofică, ne-am propus mai mult de la noi, dar ne-am simțit mai singuri și mai lipsiți de un maestru.
În acele momente, în care savanții noștri erau niște prezențe rare, tabu, am fost luați în custodia câtorva seminariști (fie „de-ai casei”, fie „din afară”), care nu s-au baricadat în fața insuficienței noastre, ci ne-au adus în pragul unei minime gândiri filozofice. Este vorba de oamenii care ne-au învățat să citim un text filozofic, care ne-au acordat ore în plus peste obligațiile lor didactice, au animat seminarii pentru care ne invidiau studenții de la litere, ne-au acompaniat parcursul intelectual, îndreptând, când eram mici, izbucnirile de diletantism de care ne făceam vinovați. Sunt acei puțini dintre profesorii tineri, formați la București sau în străinătate, care ne-au asigurat strictul intelectual și pe care îi căutam și în timpul pauzelor. Treptat, ne-am apropiat de ei și, în clipele în care încercam, la rândul nostru, să transformăm Facultatea de Filozofie într-un fair-play al ideilor, am avut parte de prezența și de susținerea lor la conferințele pe care le organizam. Acestor oameni – care nu aveau nici genialitatea, nici condeiul și nici poziția socială ale d-lui Liiceanu – le datorăm faptul că nu am avut soarta obișnuită a licențiatului unei facultăți umaniste, n-am fost reduși unei blazări intelectuale și nu ne-am reprofilat devenind tinichigii, web designeri sau tehnoredactori. Instruiți prin contactul cu ei, am început să pregătim terenul pentru studiile în străinătate. În mare parte, avem toți sub 25 de ani, unii dintre noi au făcut deja o escală la o universitate occidentală, învățăm greacă, latină și câteva limbi de circulație internațională, îi impresionăm pe profesorii străini și suntem în drum spre doctorate și cercetare academică la cele mai prestigioase universități din Europa. Noi suntem palmaresul încă incuantificabil al acestui model de seminarist de la Filozofie, diabolizat în articolul d-lui Liiceanu, „Balta stătută a facultăților noastre”. Studenții deosebiți, care-și îndreaptă acum privirea spre standardele occidentale ale excelenței profesionale, sunt motivul pentru care procentajul contestabil, în mod justificat, de 60% de experiență didactică devine, în anumite cazuri, un criteriu de departajare între doi potențiali lectori.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
