Balta statuta a facultatilor noastre

Stimate Domnule Ministru,

Fac parte dintre acei – mulţi? puţini? – care şi-au pus o speranţă în voinţa dumneavoastră politică, exprimată în repetate rânduri, de a vindeca învăţământul românesc de câteva dintre bolile lui grave: spiritul de gaşcă, „aranjamentul”, trişeria, răsturnarea valorilor, nepotismul, fentarea ingenioasă a legii sub aparenţa respectării ei. Aţi promis că, împotriva acestor vicii naţionale, veţi da câştig de cauză celui mai bun, veţi stimula nevoia de excelenţă a unei societăţi avariate de impostură, veţi încuraja corectitudinea în competiţia socială.

V-am auzit de asemenea spunând că sunteţi gata să sancţionaţi drastic, de îndată ce vă va fi semnalată, orice dovadă de zădărnicire a eforturilor dumneavoastră de a vindeca, iată, în cel de-al doisprezecelea ceas, sistemul de educaţie autohton. Că sunteţi gata „să rupeţi pisica”. Şi, în prim plan, aţi scos primenirea corpului profesoral prin aşezarea concursurilor de post pe tărâmul dreptăţii.

Sunt profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti. Săptămâna trecută a avut loc un concurs pentru ocuparea postului de lector la catedra de istoria filozofiei. Comisia era formată în majoritate din membri ai catedrei. Unul dintre concurenţi era asistent la catedră. Era, aşadar, in, era coleg cu arbitrii. Celălalt venea „din afară”. Prin condiţiile formale ale concursului, nici unul dintre ei nu pleca însă avantajat. Nu se spunea nicăieri că „omul casei” trebuie preferat pur şi simplu în virtutea faptului că era „de-al nostru”. Sensul acestor concursuri, dacă v-am înţeles bine intenţia, era să promoveze excelenţa. Căci facultatea e câştigată, nu-i aşa?, în măsura în care îi selecţionează şi îi aduce în echipa ei pe cei mai buni.

Deznodământul înfruntării a fost ilar şi dramatic totodată şi el pune sub semnul întrebării posibilitatea schimbării iniţiate de dumneavoastră. Despre ce este vorba? Lăsaţi-mă, întâi, să vă fac portretele celor doi candidaţi. Portretul „omului casei”, al asistentului cu zece ani vechime: o teză de doctorat nepublicată, articole de specialitate în revista „Caiete silvane” din Zalău, nici o bursă postdoctorală, fără studii în străinătate, nici un articol indexat ISI, nici un premiu academic. Pe scurt, portretul studentului oprit cândva la catedră pentru cuminţenie şi obedienţă de către un profesor prăfuit, folosit şi folositor la treburi de rutină, recunoscător în veci celor care l-au căpătuit atunci şi care îl promovează acum.

Portretul „omului din afară”: doctorat la Universitatea din Bucureşti şi doctorat la Sorbona, cărţi publicate la Springer Verlag şi la edituri prestigioase din ţară, capitole în volume internaţionale de filozofie, zece articole în reviste indexate ISI, editorul a 17 volume (majoritatea internaţionale), premiu de excelenţă în cercetare (“In hoc signo vinces” acordat de CNCSIS în 2009), trei burse post-doctorale (dintre care una la Universitatea din Freiburg), ctitorul şi redactorul şef al singurei reviste internaţionale de filozofie din România (Studia Phaenomenologica), 11 conferinţe în străinătate, fellow al Fundaţiei Alexander von Humboldt, coordonator de conferinţe internaţionale, membru al câtorva organizaţii profesionale internaţionale, membru şi referent în colective editoriale de prestigiu internaţional, director de proiect pentru două granturi de cercetare, editorul în străinătate, în patru limbi de circulaţie internaţională, a operelor lui Constantin Noica şi Alexandru Dragomir – şi mă opresc aici ca să nu vă obosesc.

Ce facultate nu şi-ar dori să coopteze în sânul ei un specialist de o asemenea anvergură? Să ne imaginăm contactele pe care un asemenea om le-ar putea face, prin relaţiile sale culturale în străinătate, în beneficiul facultăţii care l-ar angaja. Să ne imaginăm cum ar circula pe plan european, cu recomandările lui, doctoranzii unui asemenea profesor. Să ne imaginăm calitatea participanţilor veniţi din toată lumea la colocviile pe care „outsider“-ul nostru le-ar putea organiza la Universitatea din Bucureşti.

Prin ce scamatorie a reuşit comisia Facultăţii de Filozofie să-l dea drept câştigător al concursului pe un candidat lipsit de orice relief şi să-l declare inapt pentru postul de lector pe cel care excela pe toate planurile? Imaginaţi-vă o clipă, Domnule Ministru, că un club de fotbal l-ar trimite la plimbare pe Messi şi l-ar băga pe teren pe băiatul care face curat la vestiare. „E de-al nostru“, ar spune. „N-a curăţat de pomană zece ani vestiarul jucătorilor. Iar dacă îl luăm pe Messi ăsta, cum s-ar simţi ceilalţi jucători?“

Evident că un club care ar raţiona aşa ar rămâne cu o echipă de liga C. Dar nu de liga în care joacă le pasă celor de la catedra de istoria filozofiei. Şi nici decanatului Facultăţii, care închide ochii şi îşi dă blessing-ul pentru performanţa de contorsionism a comisiei. Şi mă tem că nici celorlalţi colegi ai mei dacă, tăcând, vor accepta această malversaţiune care se petrece între ei şi sub ochii lor. Ce contează dacă tinerii care bat la poarta Filozofiei, vor primi, odată intraţi în sacrul ei lăcaş, spectacolul unei provincii culturale eterne? Ce contează dacă în anii care stau să vină, plătind oferta rezultată de pe urma acestor concursuri răstălmăcite, Facultatea de Filozofie va deveni o redută a pliciselii şi se va transforma într-un departament cenuşiu al Facultăţii de Jurnalism sau de „marketing cultural“?

Dacă aş fi în locul dumneavoastră, sau al rectorului Universităţii, m-aş simţi sabotat în proiectul meu de a impune excelenţa drept unic criteriu de funcţionare al vieţii universitare. M-aş simţi păcălit şi prostit de cei care, la nevoia mea de a readuce la rampă vigoarea spiritului, ar răspunde cu apetitul lor pentru balta stătută.