Greu de crezut, dar au trecut cinci ani de la plecarea dintre noi a celui care a fost constiinta vie a spiritului democratic romanesc, ilustrul intelectual critic Virgil Ierunca. Ganditor de superba tinuta morala, Ierunca a fost un spirit tinar si liber, care a refuzat sa-si abjure ideile de dragul diverselor avantaje conformiste. Alaturi de Malraux si Koestler, unul dintre scriitori favoriti ai lui Ierunca a fost Camus. La ce bun presupusa puritate a scopurilor daca atingerea lor implica abdicari etice, tradari, calcarea in picioare a tuturor principiilor presupus sacre, s-a intrebat el si ne-a invatat si pe noi sa ne intrebam. Abia dupa suprimarea Primaverii de la Praga, un Jean-Paul Sartre ajungea la o concluzie similara scriind ca “scopul nu este altceva decit recapitularea miloacelor utilizate pentru realizarea lui”. Virgil Ierunca a stiut acest lucru inca de la sfirsitul anilor 40, cind atitia intelectuali, militanti comunisti ori „tovarasi de drum”, cintau osanale lui Stalin si justificau procesele spectacol comuniste. Virgil Ierunca i-a dispretuit pe drept motiv pe cei pe care Lenin i-a numit cindva „idiotii utili”. Una din cartile sale preferate a ramas, pana la sfirsitul vietii, „Gandirea captiva” de Czeslaw Milosz, o radiografie a seductiei exercitate de „Noua Credinta”, deci de comunism, asupra atator intelectuali. “Le Temps du mepris” este titlul unui roman de Malraux. Opera Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca demonstreaza capacitatea spiritului critic de a ramane vertical intr-un asemenea vitreg timp.
Chestiunea relatiei dintre ideologie si teroare este cat se poate de actuala, iar in ce priveste destinul Romaniei in secolului douazeci, mai cu seama dupa 1945, este inca departe de a fi fost scrutata cum s-ar cuveni. Cei care se proclama azi adversarii „neo-interbelicului” nu au in vedere doar radicalismul mistic al unui Nae Ionescu, ci, mai ales, lovinescianismul, spiritul deopotriva antifascist si anticomunist, acea directie intruchipata de E. Lovinescu, inradacinata in mostenirea maioresciana, cu care au inteles sa se identifice, in vremuri disperate, membrii Cercului Literar de la Sibiu. Pentru mine, actiunea intelectuala purtata timp de decenii de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cel mai onest si demn cuplu al culturii romanesti dintotdeauna, tine tocmai de primatul eticului si de repudierea cinismelor oportuniste . Pentru multi din generatia mea, emisiunile lui Virgil Ierunca despre monstruosul experiment de la Pitesti au fost catalizatorul despartirii de orice iluzii privind natura sistemului in care traiam.
Cred ca trebuie accentuat faptul ca Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au fost membri ai Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Ne-au pus la dispozitie intreaga lor opera, ne-au dat permisiunea sa folosim orice text al lor pentru Raport, au dovedit o solidaritate indefectibila cu demersul Comisiei. Legatura cu ei a fost tinuta permanent prin Mihnea Berindei si Nicolae Manolescu. Virgil Ierunca nu a mai apucat momentul 18 decembrie 2006, dar Monica Lovinescu l-a prins. Am vorbit la telefon, mi-a spus: “Indiferent de agresiunile vadimiste, indiferent de obstructiile pesediste, indiferent de revarsarile urii, minciunii si calomniei, noi am invins”. Din pacate, vremea dispretului nu s-a incheiat atunci, cum ne-a fost dat sa constatam in acesti ultimi ani.
Virgil Ierunca a fost aparatorul unor valori care au fost si sint nu o data ignorate, persiflate si agresate. A fost un intelectual de un mare rafinament metafizic, un spirit fundamental dubitativ indatorat lui Husserl si apropiat de Levinas. Detesta imprecatiile profetice, retorica hiperbolica. Somnambulii ideologici il exasperau, dar a stiut sa-i examineze cu pasiunea istoricului mentalitatilor si ideilor. Mai putin clement a fost Ierunca cu lacheii puterii totalitare. Paginile “Antologiei rusinii”, transmise vreme de decenii la “Europa Libera”, fac parte dintr-un efort intr-adevar eroic de a salva sensul demnitatii in timpuri sumbre. Asemeni Monicai Lovinescu, Ierunca s-a dedicat apararii memoriei impotriva amneziilor atat de avantajoase pentru calaii totalitari si urmasii lor. Impreuna, cei doi mari intelectuali au fondat o etica a neuitarii menita sa dainuie. Sustinerea rectitudinii etice a fost unul din marile sale scopuri creatoare. A reusit cu admirabil succes. Daca este nevoie de vreo proba, este suficient sa ne reamintim nesfirsitele valuri de calomnii impotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvintarea (sau din ordinul) politiei politice comuniste.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
