Majoritatea soluţiilor care ar conduce la o metamorfozare subită a sistemului spitalicesc presupun cheltuieli materiale suplimentare minime. Ele sunt cunoscute de mai toţi administratorii din sănătate, indiferent de nivelul la care lucrează. Punerea lor în practică ţine de decizia politică şi refuzul de a face ce trebuie se încadrează în modalitatea generală de funcţionare a societăţii noastre, în care procesele importante se câştigă alegând avocatul care poate influenţa judecătorul, poliţistul care-ţi cere actele când încalci legea te întreabă unde lucrezi, marfa se aduce în ţară prim vama şi la ora adecvată, examenele din învăţământ se trec cu stimulentele materiale aflate în carnetul de note, slujbele la stat se obţin şi se menţin prin contribuţii financiare periodice la „mentorul” politic local, etc. Sistemul sanitar, ca parte a sistemului mai mare numit România nu poate face o notă discordantă. Iată în rândurile de mai jos câteva soluţii care nu sunt nici universal valabile nici exhaustive. Măsurile de adecvare a sistemului sanitar au o valabilitate limitată în timp şi necesită o permanentă primenire pentru a face cerinţei continue de tot mai multe şi mai bune servicii de îngrijire a sănătăţii.

Sorin PaveliuFoto: Arhiva personala

Despre tarifele spitalelor de stat şi concurenta public privat.

Primul pas care trebuie făcut este acela al definirii unor tarife corecte, la un nivel comparabil cu cele din spitalele private şi practicate pentru pacienţii care nu beneficiază de asigurări sociale. Noile tarife trebuie să includă toate costurile, cu valori adecvate pentru plata întregului personal implicat şi a amortizării aparaturii (pentru a păstra capacitatea de reutilare a spitalului). În raport cu CNAS se pot utiliza aceleaşi modalităţi de plata, prin DRG (grupuri de afecţiuni care sunt plătite la acelaşi nivel) dar care să aibe la bază reflectarea corectă a costurilor. Sumele care vor proveni din plata prestaţiilor din buzunar şi din asigurările private pot contribui la creşterea motivaţiei personalului şi la fondul de modernizare a spitalului cu aparatura medicală. Consecinţele vor fi imediate:

  • stimularea concurenţei între spitalele publice de stat şi cele private – la preturi egale fiind decisiva calitatea actului medical oferit
  • diminuarea radicală a numărului de internări evitabile pentru încadrarea în bugetul şi numărul de prestaţii negociate şi implicit reorientarea către serviciile ambulatorii.

Despre încadrarea în bugetele alocate

Negocierea de bugete individuale cu fiecare spital în parte şi translatarea pe umerii managerului a responsabilităţii încadrării într-un buget vădit insuficient este cauza indubitabilă a crizei permanente din sistemul spitalicesc. În zona oraşului Utrecht (Olanda) exista 3 spitale din care unul universitar, un spital administrat de primărie şi un spital aflat în gestionarea bisericii (!!). Înainte de reforma din anul 2006 un rol de frunte în echilibrarea bugetelor acestor spitale revenea primăriei locale, care negocia un anumit număr de prestaţii (şi implicit bugete) cu fiecare spital în parte. În cazul în care un spital îşi depăşea bugetul Primăria aloca sumele dintr-un fond de rezervă şi trimitea automat o echipa de audit. Dacă creşterea respectivă nu a fost rezultatul unui management defectuos şi dacă în paralel s-a înregistrat o scădere a numărului de servicii dintr-unul din celelalte două spitale, managerul primeşte viza de a continua activitatea. Dacă creşterea este urmare a risipei sau a stimulării nejustificate a internărilor, bugetul anului următor este diminuat cu depăşirea şi se pune în discuţie concedierea managerului. Dacă însă se dovedeşte că sporirea numărului de internări are ca justificare o creştere a patologiei în zonă – Primăria are în vedere sporirea bugetului spitalului din alte surse în detrimentul altor activităţi specifice bugetate de administraţia locală. Acelaşi principiu se practica şi la spitalele mono specialitate (gruparea se face pe astfel de spitale nu pe zonă).

Utilizarea raţionala a resurselor de aparatură medicală

Alocarea de resurse şi negocierea bugetelor trebuie să se facă zonal, pe grupuri de spitale interconectate intre ele. În capitală s-a ajuns la situaţia în care fiecare director de spital a vrut să dispună de propriul tomograf, RMN, etc, ajungându-se la situaţia absurdă în care 2-3 spitale aflate la distante mici unul de altul să dispună de propriul sau departament de imagistică utilat complet, având în acelaşi timp şi un operator privat în curte! Normal ar fi ca spitalele de stat să beneficieze de servicii puse la dispoziţie în comun. Spre exemplu în oraşul Koln (Germania), pentru toate spitalele şi cabinetele medicale publice sau private pe o raza de 50 de km, există un singur laborator care oferă analize la un preţ imposibil de atins de un laborator de dimensiuni medii. Probele se colectează dimineaţa cu maşinile, la prânz toată lumea are rezultatele pe mail, fax, etc. Nici un spital nu repetă analiza solicitată de un medic de familie, fiind efectuată în acelaşi laborator! Laboratorul este privat însă autorităţile locale medicale stabilesc anual un tarif negociat transparent, lăsând instituţiei respective o marja de profit mică foarte mică, însa suficientă comparativ cu volumul de servicii efectuat. Acelaşi sistem se aplică şi în cazul imagisticii dar şi a altor resurse. Spitalele folosesc doar laboratoare mici – destinate situaţiilor de urgenţă. O astfel de soluţie devine o necesitate pentru managerul obligat să-şi eficientizeze spitalul! Interesant este că statul nu trebuie să facă absolut nici un fel de investiţii iniţiale sau de retehnologizare ulterioară dacă aşează lucrurile pe un făgaş iniţial corect!!

Despre transparenţă în managementul spitalicesc

Astăzi cu greu poţi găsi pe net informaţii despre finanţarea spitalelor. Fiecare manager încearcă să ascundă de ochii populaţiei, presei, colegilor, fie ne-incadrarea previzibilă în buget fie faptul că beneficiază de o finanţare preferenţială.

Pentru creşterea eficientizării spitalelor transparenţa trebuie să fie totală. Aşa oricine ar putea vedea diferenţele de costuri, faptul ca unele spitale sacrifică menirea lor de a fi, ajungând la cheltuieli cu medicamentele apropiate de 0, pentru a acoperi alte cheltuieli. O suprapunere între normativul de personal şi posturile efectiv ocupate ar putea să ofere informaţii referitor la siguranţa actului medical (unele spitale nu dispun de farmacist au un singur anestezist, sau prea puţini medici pentru a a asigura o linie de gardă sigură) sau au atât de puţine asistente încât tura de noapte este asigurată de un singur cadru mediu pentru 2 etaje. Cred că afişarea reclamaţiilor (nu a sancţiunilor) care au legătura cu mal-practice-ul dar şi a pregătirii şi activităţii profesionale a personalului ar fi un factor de orientare mai mult decât util pentru pacientul care calcă pentru prima oară pragul spitalului. Un spital bucureştean a afişat în trecut numărul de operaţii mari, medii şi mici efectuate într-un an de fiecare chirurg în parte. Diferenţele între medici cu vechimi grade profesionale şi universitare similare erau gigantice!

În urma cu 5 ani am reuşit să determin o schimbare care ar fi putut contribui la creşterea transparentei – la externare fiecare spital trebuia să includă în actele oferite pacientului şi o cifra care să reflecte cheltuielile reale făcute pe perioada internării pacientului respectiv. Opoziţia a fost acerbă iar astăzi aceasta prevedere inclusă într-un ordin de ministru a căzut în desuetudine.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro