Raporturile de drept civil au fost modificate de Noul Cod Civil, intrat in vigoare la data de 1 octombrie 2011, ("NCC"), nu doar pentru a corespunde realitatii juridice actuale ori pentru a codifica curente jurisprudentiale si doctrinare consacrate, dar si pentru a corela legislatia nationala cu cerintele dreptului european.

Avand in vedere aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, potrivit Constitutiei Romaniei si jurisprudentei Curtii de Justitie a Uniunii Europene ("CJUE"), dreptul european face parte din dreptul intern si se aplica prioritar fata de acesta din urma (in masura in care exista un conflict intre norma nationala si cea europeana). In plus, dreptul european se aplica in mod direct raporturilor nationale, atat conform Tratatului de Functionare al Uniunii Europene ("TFUE"), cat si potrivit jurisprudentei CJUE.

Art. 5 NCC a reluat dispozitiile art. 148 din Constitutie, stabilind ca: "in materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplica in mod prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul partilor". Faptul ca acest principiu (al prioritatii normei europene) este prevazut si in NCC, incurajeaza subiectele de drept sa se prevaleze de normele comunitare in fata instantelor judecatoresti, atunci cand acestea considera ca le-au fost incalcate drepturile consacrate la nivelul normei comunitare, norma aflata in conflict cu cea nationala.

Corelat cu art. 5 NCC este art. 4 NCC care stabileste, prin alin. (2), aplicabilitatea prioritara a tratatelor privind drepturile omului la care Romania este parte, astfel: "[d]aca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile".

Aceasta prevedere este relevanta si in contextul in care la nivel european au avut loc modificari legislative majore in ultimii ani, Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene intrand in vigoare la 1 decembrie 2009 ("Tratatul de la Lisabona"). Tratatul de la Lisabona a adoptat propria reglementare privind drepturile omului, si anume Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ("Carta UE"). Tratatul Uniunii Europene ("TUE") stabileste intrarea in vigoare a Cartei UE si faptul ca aceasta are aceeasi forta juridica precum tratatele. Mai mult, se prevede ca principiile protectiei drepturilor omului la nivel european deriva din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului ("CEDO"). In fine, se consacra si faptul ca UE va adera la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Avand in vedere prevederile NCC referitoare la caracterul prioritar al drepturilor prevazute, printre altele, atat de Conventia Europeana a Drepturilor Omului cat si de dreptul comunitar, se ridica problema cum vor fi drepturile omului protejate, la nivel national.

Raspunsurile la aceasta intrebare au fost date de CJUE, in cel mai recent caz al privind protectia drepturilor omului, anume Anton Vinklov impotriva Bulgariei din 7 iunie 2012, in care CJUE si-a declinat competenta in favoarea CEDO. Astfel, in speta, CJUE era intrebata cum sunt protejate drepturile corespondente, prevazute atat de Carta UE, cat si de Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Solutia pronuntata a retinut ca reglementarea nationala relevanta nu constituia o masura de punere in aplicare a dreptului Uniunii si nici nu prezenta alte elemente de legatura cu acest drept. Pornind de la aceasta premisa, CJUE a statuat ca, atat timp cat nu se implementeaza o norma de drept comunitar, a carei incalcare sa duca si la incalcarea drepturilor omului, aceasta situatie nu poate fi analizata de CJUE.

Astfel, CJUE a conchis in sensul ca, in situatia in care nu se pune in aplicare dreptul Uniunii Europene printr-o norma interna, competenta de a judeca asupra incalcarilor, din partea statelor membre, a drepturilor omului, nu ii apartine acesteia (per a contrario, apartine CEDO).

Exista trei situatii ce reflecta posibila aplicare a art. 4 si 5 NCC, din perspectiva protectiei drepturilor omului pe planul reglementarilor UE, legislatiei nationale si Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

Prima situatie priveste o norma de drept comunitar secundara, precum directiva, care, pentru a fi aplicata direct, trebuie sa fie implementata de statul membru. Daca directiva respecta drepturile omului, astfel ca acestea sunt protejate de Carta UE si de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, dar statul membru, prin actul de implementare, nu acorda nivelul corespunzator de protectie, persoana vatamata va invoca incalcarea dreptului fundamental nerespectat direct in fata curtilor nationale. Judecatorul roman va avea, ca regula, de optat intre a constata el insusi nelegalitatea normei nationale in raport de norma europeana (facand aplicarea celei de-a doua) sau a trimite o intrebare preliminara catre CJUE pentru ca aceasta din urma sa stabileasca interpretarea Cartei UE, in vederea clarificarii conformitatii sau neconformitatii dreptului romanesc cu prevederile Cartei.

A doua situatie se refera la ipoteza in care insasi directiva implementata incalca drepturile fundamentale ale omului si, pe cale de consecinta, nici norma interna nu corespunde exigentelor in materia drepturilor omului. Instanta romana, neavand competenta sa judece asupra legalitatii dreptului comunitar, este obligata, cu respectarea art. 267 TFUE, sa trimita cauza catre CJUE pentru ca aceasta sa aprecieze asupra neconformitatii directivei cu Carta UE. Daca insa instanta nationala nu trimite intrebarea preliminara catre CJUE, avand in vedere faptul ca, deocamdata, Uniunea Europeana nu este parte la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, norma de drept european nu va putea fi atacata direct la CEDO. Totusi, tinand cont ca norma nationala poate fi supusa controlului CEDO, in mod indirect, norma de drept european implementata va fi supusa acestuia.

A treia situatie se refera la o norma de drept comunitar implementata, care nu respecta nivelul necesar de protectie a drepturilor omului, ceea ce afecteaza si norma interna insa, spre deosebire de ipoteza analizata mai sus, judecatorul de drept comun va inlatura de la aplicare norma interna (si, implicit, si norma comunitara implementata), facand direct aplicarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului, jurisprudentei CEDO si Cartei UE.

Autor: Ana Parvu, Avocat, Tuca Zbarcea & Asociatii

Pentru alte detalii: www.noulcodcivil.ro