Nu există părinte sau adolescent care să nu experimenteze sentimente de tristețe, cu ei înșiși sau împreună cu celălalt, pe măsură ce trec prin anii de transformare ai copilului. Procesul îi poate obosi pe amândoi și nu va înceta până când nu se va produce separarea lor.
Detașarea și diferențierea de copilărie și de părinți se vor produce pe măsură ce se dorește mai multă independență și individualitate de către tânăr. Un adolescent sănătos va căuta să le obțină pe ambele, în același timp.
Care sunt semnele acestei schimbări
Din cauza acestei creșteri mai rapide decât în copilărie, adolescența tinde să fie un proces mai abraziv din punct de vedere emoțional pentru toți cei care îl traversează. Cinci schimbări majore erodează vechea dependență a copiilor de părinți pentru a permite apariția independenței lor și a individualității care va duce la separarea de părinți.
Iată semnele caracteristice că schimbarea copilului a început:
1. „Ne simțim mai puțin conectați decât înainte“ – crește distanța dintre părinți și copii;
2. „Suntem diferiți“ – crește diversitatea copilului;
3. „Ne confruntăm cu mai multă opoziție din partea copilului“ – crește rezistența la autoritate;
4. „Nu ne mai confesăm unul altuia ca înainte“ – crește intimitatea personală a copilului;
5. „Prietenii contează mai mult“ – crește influența acestora.
Sensibilitate la emoții
Există foarte multe tipuri de tristeți pe care un adolescent în schimbare le poate experimenta în această perioadă. Greu de înțeles și pentru el, cu atât mai mult pentru părintele care traversează această perioadă alături de copil, acestea nu vin niciodată singure, ci e vorba mai degrabă de un amestec de stări: • nerăbdare, frustrare și iritare; • durere, furie, nemulțumire și resentimente.
Mai simplu spus: adolescența este, în mod natural, o perioadă mai sensibilă din punct de vedere emoțional atât pentru cel care o străbate, cât și pentru relația părinte-copil. Din acest motiv, este important ca părinții și adolescenții să știe că unele momente de nefericire vor trece pe măsură ce copiii cresc.
Modul în care sunt gestionate aceste momente de tristețe este cel mai important. Ceea ce contează este ca părinții să ofere un exemplu constructiv pentru a arăta calea sănătoasă. Pentru asta, ei trebuie să-l ajute pe copil să-și transforme tensiunea pe care o simte în cuvinte. „De câte ori ne simțim supărați unul pe celălalt, trebuie să vorbim. Să discutăm despre ceea ce simțim, despre ceea ce se întâmplă. Să vorbim și să ne ascultăm. În acest fel, putem rămâne conectați pe măsură ce ne despărțim treptat, așa cum e normal“, ne sfătuiește psihologul Carl E. Pickhardt.
Acest lucru poate fi dificil de realizat când sentimentele rănite devin atât de intense încât întunecă rațiunea.
Cumpătarea emoțională
Capacitatea de a exercita o stăpânire de sine matură este denumită de psiholog cumpătare emoțională. Aceasta ar permite unei mai bune judecăți să preia controlul fără să lase loc acțiunilor pripite, ulterior regretate.
Pentru părinți, lipsa cumpătării emoționale în relația cu adolescentul lor poate fi costisitoare: „Mi-am pierdut cumpătul!“ „Regret ce am spus!“ „Am luat o decizie pripită!“ „Am intrat în panică!“ „Am reacționat emoțional!“ „Am fost prea obosit să mai gândesc!“ Astfel, o situație dificilă devine și mai dificil de tratat, deoarece impactul reacției parentale complică tratarea problemei comportamentului adolescentului.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Sentimentele personale au primit putere de guvernare, iar cuvintele sau acțiunile grăbite sunt urmate de regret: „Aș vrea să-mi pot anula răspunsul...“
În timp ce adolescentul trebuie să-și adune puterile pentru a crește, părinții trebuie să susțină o judecată experimentată și să acționeze matur. Pentru părintele obosit, impulsiv sau predispus la reacții temperamentale, menținerea cumpătării emoționale – capacitatea de a rămâne calm, concentrat, atent, empatic, motivat și receptiv atunci când intensitatea simțită îndeamnă la un răspuns impulsiv – poate fi o adevărată provocare.
Resetarea emoțională
Deși pare tare greu de îndeplinit criteriile care ne pot ajuta să ne păstrăm calmul în fața furtunii adolescenților noștri, un singur lucru ar fi de făcut pentru a le regla ușor, ușor pe toate: pauza. Timpul acela pe care psihologii ni-l recomandă înainte de a lua o decizie, de a da vreun răspuns. În momente de supărare, psihologii ne sfătuiesc să luăm o scurtă pauză pentru a ne reseta emoțional.
Îndepărtarea poate aduce relaxare, posibilitatea de a reflecta și o reorientare a posibilităților de răspuns. După o astfel de pauză, se începe discutarea problemei. „Ceea ce ai făcut tu, nu are nicio legătură cu felul în care mă simt eu – reacția mea este responsabilitatea mea. M-am liniștit acum, așa că hai să vorbim despre ce s-a întâmplat, ce ai simțit, care sunt îngrijorările mele legate de acest subiect, de ce ai nevoie de la mine și ce este cel mai bine de făcut“ – această poate fi o abordare posibilă pentru a depăși o situație tensionată.
Ce au părinții de făcut să asigure copiilor o trecere lină spre și în adolescență?
Când copiii se simt iubiți, învață că lumea este un loc sigur și bun și au curaj să o exploreze. „Copilul se separă fizic numai dacă există în siguranță emoțională. Și chiar când ajung mai înalți decât noi, copiii noștri adolescenți au nevoie de căldura, de îmbrățișările noastre. Rutinele zilnice pe care le avem în familie, serile în care stăm la povești, excursiile pe care le facem împreună, momentele de veselie, dar și de împărtășire a durerilor, sunt clipele calde și bune pe care copilul meu adolescent le va lua cu el și îi vor folosi ca pavăză emoțională în căutările lui. Știe că orice s-ar întâmpla există un refugiu spre care să se întoarcă. Dacă nu percepe familia, părinții ca pe locul sigur de unde poate să primească ajutor, ci dimpotrivă, părinții, reacțiile lor sunt amenințătoare, abia atunci adolescentul este în pericol. Dacă copilului îi este greu să își sune părintele când a dat de greu, este cu adevărat în mare necaz”, adaugă și psihologul Corina Dobre.
Sursa foto:Dreamstime.com
