Tocmai au disparut, din Bucuresti, cei sase „monstri ai nepasarii noastre“, plasati in Cismigiu, la Piata Victoriei, in pasajul de la Universitate, la Romana, in Piata Unirii si in Parcul Tineretului. Am stat de vorba despre misterul aparitiei si disparitiei acestor monstri cu Radu Comsa, unul dintre coordonatorii studentilor de la Arhitectura aflati in spatele proiectului. Discutia a ajuns si la palmierii lui Piedone, si la vocatia kitsch a edililor bucuresteni.

„Bunul-simt al monstrilor a fost fix caracterul lor temporar”

Catalin Sturza: Ce durata de viata ar fi trebuit sa aiba „Monstrii nepasarii noastre”? Mie imi placea sa-i vad prin oras, cred ca ei personalizau, fara doar si poate, locurile in care sunt amplasati. Insa pe placutele din dreptul lor scria, daca am observat bine, ca sculpturile ar fi trebuit sa expire inca din aprilie.

Radu Comsa: „Monstrii nepasarii noastre” au fost materializarea unei teme de design propusa de Green Revolution, care a fost un comanditar in sensul cel mai clasic al cuvantului. Pe aceasta tema data au fost imaginate conceptele monstrilor de catre studentii anilor I, III si IV ai sectiei Design de la Arhitectura. Nu sunt sculpturi, au fost doar niste obiecte cu o functie precisa pentru care si temporaritatea a contat in ecuatia temei. Si din acest motiv n-am dorit sa personalizeze amplasamentele, care s-au decis in ultima clipa, cu exceptia celui din Pasajul Universitatii. Ceea ce s-a personalizat a fost ubicuitatea efectelor nepasarii. Sticlele de plastic se gasesc aruncate peste tot, nu numai in Romana, la fel si cablurile care sunt agatate brownian prin Bucuresti si nu numai pe coastele ecorseului Richard Inima Deseu de la Tineretului.

C.S.: Chiar, de ce nu am fi putut sa lasam monstrii acolo unde erau? Ei ar fi putut deveni un fel de emblema pentru Bucuresti, cum sunt ursii pentru Berlin, de pilda. Daca mai adaugam cativa, ar fi fost posibil ca ei sa inceapa sa distraga atentia de la palmierii, dinozaurii si ursii polari cu beculete plantati in Sectorul IV de Piedone.

R.C.: Bunul-simt al monstrilor a fost fix caracterul lor temporar si am fost iritat de faptul ca, din cauze logistice, moartea lor a intarziat cu o luna. Moartea monstrului la momentul potrivit intra in logica oricarui joc. Bucurestiul are nevoie de embleme, dar simbolurile sa fie vii, de exemplu la Bienala de Arhitectura 2008 am propus o astfel de emblema in miniatura. Un ciobanas Bucur la scara umana, un pic indolent (exact ca Bucurestiul de azi), un fel de doza homeopatica de normalitate pentru un spatiu public care agonizeaza intre statui academic-bolnave si papiloame kitsch-invazive din fibra de sticla.

„Vocatia kitsch e o balarie care nu-i apartine doar lui Piedone"

C.S.: Ce cauta palmierii si ursii polari cu beculete, ca elemente decorative, pe strazile Bucurestiului? Ce ne spun aceste amenajari pseudo-peisagistice despre edilii bucuresteni? Dar despre locuitorii orasului, care par incantati de infrumusetarile aduse cartierelor in care locuiesc?

R.C.: Vocatia kitsch e o balarie care nu-i apartine doar lui Piedone, creste liber peste tot. Ontanu si-a construit cu mare grija in ultimii ani un brand de patron al artelor plastice, ceea ce e unic si remarcabil, dar in acelasi timp monteaza lalele de inox si avioane sovietice in intersectii. Paradoxal, nici un ilustrissim reprezentant al culturii capitalei nu pare deranjat de absurdul pendularii intre sublimul expozitiei despre Memorialul de la Sighet si ridicolul Antonovului fitosanitar vopsit tricolor à la Funar.

Locuitorii sunt beneficiarii operei, deci ei au toate drepturile, inclusiv de incantarea in fata unui ursulet cu beculete. Si extazul lor mi se pare legitim in contextul in care artistii plastici cu acte sunt extaziati de un Balcescu descarnat care iese din cavou in parculetul Izvorul Rece.

„Pana si activismul eco e o chestie foarte relativa in Romania”

C.S.: De unde a pornit ideea cu „Monstrii nepasarii noastre”? Cati oameni au realizat-o, in cat timp, cu ce dificultati?

R.C.: Tema la modul general ne-a fost propusa de Green Revolution, noi i-am pus carne de monstru in cele sase concepte individuale. Au fost ganditi in doua zile si realizati in doua saptamani (!!) ceea ce nici noi nu credeam la inceput. Executia scheletelor metalice a „cazut” peste muncitorii de la Atelierele Centrale ale RATB, care au primit din partea studentilor ceva ce nu mai simtisera de mult - o doza nelimitata de entuziasm - si totul a fost bine. O alta problema a fost amplasarea si aici a fost nevoie de o noapte intreaga, de oamenii si de utilajele RATB.

C.S.: Credeti ca acesti monstri au atras, cu adevarat, atentia asupra unor probleme ecologice? Ei nu riscau sa fie, pentru trecatori, niste simple ciudatenii si atat?

R.C.: Asta a fost cea mai mare problema „teoretica” a temei. As fi dorit ca macar in Pasajul Universitatii sa existe o placuta gen „feed the monster” care sa transforme Falcile intr-un colector ad-hoc de delicatese electronice uzate. Nu conta anvergura reactiei, cate incarcatoare uzate s-ar fi strans pe saptamana, important era principiul unui obiect interactiv care sa anime creatura in sensul activismului dorit. Apoi, as fi dorit ca monstrul cel mai sincer in discursul sau sa primeasca un premiu, dar nimeni n-a vrut sa premieze ratusca cea mai urata vizual - planta carnivora Futurofagus din Piata Victoriei. Futurofagus a fost monstrul cu cea mai mica amprenta proprie de carbon, cel care a inghitit proportia cea mai mare de gunoaie cu cele mai mici resurse anexe, dar nimeni nu l-a vazut dincolo de expresivitatea vizuala. Concluzia evidenta e ca pana si activismul eco e o chestie foarte relativa in Romania.

C.S.: La ce alte proiecte de acest fel sa ne asteptam din partea programului „Capitala creste verde“?

R.C.: Din cate mi-am dat seama uitandu-ma pe capitalaverde.ro, initiativa a fost una punctuala de primavara, probabil trebuie sa avem rabdare pana in aprilie 2010 pentru a avea noutati de la ei.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Blog de jurnalist cultural.