Medicii schimbării

Dr. Iasmina Dragomir, despre efectele discriminării: Oamenii vin ''pe ascuns'' la psihiatru și insistă ca cei din familie să nu afle. E trist

de A.R.     HotNews.ro
Vineri, 13 decembrie 2019, 12:11 Medicii schimbarii


Iasmina Dragomir
Foto: Arhiva personala
​În România, una din trei persoane va suferi de o boală psihică pe parcursul vieții, dar, ca într-o rețea de proscriși, acești pacienți află unii de alții pe ascuns, vorbind în șoaptă. Când marginalizezi un tânăr de 25 de ani, îi întărești convingerea că este incapabil și irecuperabil. Sunt vieți pierdute. Ne-am dori ca acest lucru să se schimbe și, în primul rând, schimbarea trebuie să vină în mintea și sufletul fiecăruia dintre noi, spune dr. Iasmina Dragomir.

În cadrul campaniei Medicii Schimbării, o cunoaștem astăzi pe dr Iasmina Dragomir, medic primar psihiatrie, Hyperclinica MedLife Cluj Napoca, care crede că stigmatizarea apare din frica, ignoranță și lipsă de implicare.

Stigmatizarea publică și autostigmatizare. Cum sunt discriminate persoanele cu boli psihice în familie, la locul de muncă, în instituții


Cred că este important să pornim de la niște definiții, pentru a ști exact despre ce vorbim. A stigmatiza înseamnă a arunca asupra cuiva sau a ceva disprețul public și a condamna cu toată severitatea. Stigmatizarea vine “la pachet” cu o altă noțiune, cea de discriminare, care înseamnă o politică prin care o categorie de cetățeni ai unui stat sunt lipsiți de anumite drepturi pe baza unor considerente de natură rasială, etnică, sexuală etc. În acest context, stigmatizarea în psihiatrie înseamnă de fapt experiențierea de către pacienții cu tulburări psihice a discriminării.

Dacă ar fi să prezentăm lucrurile foarte didactic, această stigmatizare se petrece la nivelul a trei piloni esențiali: structural (se manifestă la nivel instituțional prin legislație, lipsa protecției reale, deficitul de programe de reinserție socială, profesională, personală), social (atitudini și credințe negative adoptate de către societate, alimentate de lipsa de informare și cultură medicală, legende, anumite filme sau materiale beletristice denigratoare și, din păcate, mass media) și individual (stigma internalizată sau autostigma, în care pacientul însuși se disprețuiește sau se simte rușinat de propria suferință).

Se ajunge la discriminare din frica, ignoranță și neimplicare.


În familii, acești pacienți, în cazul în care sunt parțial remiși, devin o povară financiară, un element de instabilitate, atât din punct de vedere emoțional cât și organizațional, în parte și din cauza lipsei unui suport real din partea instituțiilor abilitate.

În ceea ce privește locurile de munca, din păcate, pacienții noștri au învățat că e mai sigur să nu menționeze o suferință psihiatrică pentru că, cel mai probabil, nu vor trece de un interviu. În societate vor fi marginalizați sau ironizați, sau fiecare atitudine le va fi analizată din perspectiva unei tulburări mintale. Așa că, spun cu tristețe lucrul acesta, în general pacienții noștri tac și se ascund.

''E doar în mintea ta, boala este dovadă de slăbiciune, persoanele bolnave psihic sunt periculoase, violente, trebuie să stea în instituții speciale să nu le vedem''.


Acestea sunt “mituri in psihiatrie” și sunt multe. Probabil cel mai răspândit este cel legat de violența pacienților cu afecțiuni psihiatrice. Nu neg că aceasta există și o avem întotdeauna în vedere atunci când evaluăm un pacient, însă este în mod grosier supradimensionată și, aș spune chiar, exploatată în societate. Pacienții cu afecțiuni psihiatrice sunt, statistic vorbind, responsabili doar de 5% din actele de violență. În plus, au risc de 10 ori mai mare decât restul populației de a fi victime ale violenței. În cariera mea aș spune ca procentul de pacienți violenți întâlniți ar fi undeva sub 30%, asta în condițiile în care am lucrat 14 ani într-un serviciu de urgențe psihiatrice.

Un alt mit ar fi cel referitor la “slăbiciunea morală “ și complacere în boală. Să spui că “boala este doar în mintea ta” este, în mod ironic, foarte adevărat. La nivelul comunicării dintre neuroni, cea responsabilă de funcționarea normală a creierului, apar niște anormalități în afecțiunile psihiatrice, în sensul în care anumite substanțe esențiale funcționării unei minți sănătoase, devin insuficiente sau excedentare. Așa apar simptomele. Nimeni nu își dorește să trăiască aceste stări sau să persevereze în ele. Așa cum în diabet este nevoie de insulină, pentru ca nu mai este suficientă în organism, asa și în afecțiunile mintale este nevoie de anumite medicamente care să regleze aceste comunicări dintre neuroni.

Din păcate, aceste probleme de neurotransmisie pot surveni la oricare dintre noi, fără a fi obligatoriu un istoric familial de boli psihice sau elemente din copilărie sugestive pentru un astfel de deznodământ. Este o realitate pe care o transmit tuturor celor cu care vin în contact, atât în ideea de a “consola” pacientul psihiatric, dar și de a genera empatie celor care nu suferă de afecțiuni din acest spectru. Este un exercițiu bun de înțelegere schimbul de roluri, chiar dacă are loc doar la nivel imaginativ.

Instituționalizarea este mai degrabă expresia incapacității unui stat de a reinsera pacienții în societate, decât al neputinței medicilor în fața bolii.


Progresele în psihofarmacologie au fost fantastice în ultimul secol, majoritatea pacienților sunt recuperabili dacă li se oferă contextul potrivit. Cunosc pacienți cu schizofrenie sau tulburare bipolară, afecțiuni considerate severe, care duc o viață absolut normală cu tratamentul adecvat. Instituționalizarea este mai degrabă expresia incapacității unui stat de a reinsera pacienții în societate, decât al neputinței medicilor în fața bolii.

Dacă înțelegem boala, înțelegem și comportamentul bolnavului, universul și temerile sale și atunci nu ni se mai par atât de imprevizibili și periculoși


Cred că stigmatizarea apare din frica, ignoranță și lipsă de implicare. Bolnavii psihic au fost întotdeauna marginalizați și discriminați, evitați, chiar torturați sau arși pe rug, în spiritul unor credințe eronate.

Oamenii nu înțeleg comportamentul lor pentru că nu știu în ce constă boala, nu știu că unii aud voci care le dictează ce au de făcut, alții au convingeri ciudate de care nu pot fi detașați, alții trăiesc cu teama continuă ca ceva rău se va întâmpla, alții au energie excesivă și simt că pot face orice, alții, dimpotrivă, se simt triști, slăbiți și inutili.

Dacă înțelegem boala, înțelegem și comportamentul bolnavului, universul și temerile sale și atunci nu ni se mai par atât de imprevizibili și periculoși. Pentru că gesturile capătă logica suferinței fiecăruia. Dacă, în schimb, vedem la știri doar cum un bolnav a agresat și ucis 6 oameni nevinovați, cum altul a devenit criminal în serie în numele religiei, atunci sigur atitudinea va fi una de respingere.

Când marginalizezi un tânăr de 25 de ani, îi întărești convingerea că este incapabil și irecuperabil. Sunt vieți pierdute efectiv.


Părerea mea este că cele mai dramatice consecințe se resimt la nivelul recuperării și reinserției sociale ale acestor oameni. Când marginalizezi un tânăr de 25 de ani, nu îi oferi posibilitatea de a lucra, de a-și asigura traiul și contactul adecvat cu cei de vârsta lui, îi întărești convingerea că este incapabil și irecuperabil. Mersul evident va fi spre plafonare, nestimulare și deteriorare progresivă. Majoritatea rămân necăsătoriți în aceste condiții și nu reușesc să își întemeieze propriile familii. Sunt vieți pierdute efectiv, fără a ne mai gândi la costurile pe care le implică aceste cazuri pentru societate prin pensiile de boală sau handicap și scoaterea din circuitul profesional. Din punctul meu de vedere, o astfel de societate este una complet lipsită de logică și de proiecte pe termen lung, este o societate needucata din punct de vedere medical și neinformata.

O atitudine denigratoare va bloca și accesul acestor persoane la evaluare și tratament de specialitate. Nu o dată s-a întâmplat ca pacienții să vina “pe ascuns” la psihiatru și să insiste ca cei din familie să nu afle. E trist.

Psihiatria este considerată peste tot Cenușăreasa medicinei, iar la noi este, deocamdată, o Cenușăreasă foarte săracă, peticită și prăfuită.


Părerea mea este că avem un mare deficit de programe de reinserție a acestor pacienți, și de aici lucrurile merg în cascadă, în special în ceea ce privește cazurile de afecțiuni psihiatrice severe. Avem o subfinanțare evidentă și lipsă de personal în domeniu.

Constat însă, cu bucurie, că există o generație nouă, informată, care privește obiectiv demersurile psihiatrice sau psihoterapeutice, și îi încurajează și pe cei reticenți să apeleze la ajutor. Sau situații în care, un pacient a observat beneficiile tratamentului și îi încurajează pe ceilalți să apeleze la ajutor.

În România, una din trei persoane va suferi de o boală psihică pe parcursul vieții, noi vedem acest lucru în cabinetele noastre dar, ca într-o rețea de proscriși, acești pacienți află unii de alții pe ascuns, vorbind în șoaptă. Ne-am dori ca acest lucru să se schimbe.

Există multe vedete, atât în România cât și în afara țării, care au început să vorbească despre experiențele lor și acest lucru ajută mult. Există multe mesaje în mediul virtual care luptă pentru destigmatizare. Există ONG-uri care luptă pentru acești oameni. Existăm și noi, personalul medical, care facem… ce putem. Cred însă că schimbarea trebuie să vină la nivel de legislație, restructurare, mediatizare și informare la nivel larg. Și, în primul rand, schimbarea trebuie să vină în mintea și sufletul fiecăruia dintre noi.

.....

Articolul face parte din campania Medicii schimbării, un demers MedLife menit să crească încrederea românilor în sistemul de sănătate. Inițiativa aduce în prim plan modelele pozitive din sistemului medical românesc și arată că evoluția se produce din interior, inspirându-ne să avem încredere în profesioniștii care forțează schimbarea de paradigmă. Curajoșii, întreprinzătorii, vizionarii, cei care împotriva lipsurilor sau a lacunelor sistemului reușesc să-l reformeze puțin câte puțin, în fiecare zi.


Medicii schimbării conturează portretele unor medici excepționali și prezintă exemple de bună practică din întreaga țară, atât din sistemul privat, cât și din cel de stat. Poveștile medicilor care fac întotdeauna mai mult, ale spitalelor care au primit o nouă șansă cu sprijinul comunității sau ale cabinetelor medicale dotate de medici de familie sunt doar câteva exemple și completează seria poveștilor de pe platforma campaniei.


Citeste mai multe despre   



Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.














10991 vizualizari

  • +3 (11 voturi)    
    foarte trist (Sâmbătă, 14 decembrie 2019, 20:18)

    Coresponedntu [utilizator]

    Romanii merg pe ascuns la psihiatru in schimb, dau navala pe fata la sarlatanii din BOR.... la excrociii si vanzatorii de iluzii care isi spun duhovnic...
  • +3 (5 voturi)    
    re (Duminică, 15 decembrie 2019, 5:54)

    simplex [utilizator]

    Daca vreti ceva mai concret referitor la anomaliile neuronale din creier si starile psihice cautati Robert Sapolsky - Depression pe Youtube. Informatii mult mai utile si la obiect.

    ---

    "Pacienții cu afecțiuni psihiatrice sunt, statistic vorbind, responsabili doar de 5% din actele de violență. În plus, au risc de 10 ori mai mare decât restul populației de a fi victime ale violenței"

    Despre ce statistica este vorba ? Nu e relevant pentru noi ?


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by