Pe o cruce mare de piatră din cimitirul Bolovani din Ploiești scrie „Victima unei femei” sub numele unui student care a trăit doar 21 de ani și a murit în 1933. Povestea reală, însă, e una cu mult dramatism, cu dragoste, gloanțe și exagerări.
Istoria acestor trei cuvinte de pe o cruce de piatră a fost documentată de istoricul Lucian Vasile care a căutat în presa de acum 90 de ani și a explicat într-un interviu pentru HotNews.ro ce s-a întâmplat atunci.
Sintagma „Victima unei femei” ascunde durerea părinților băiatului, dar nu corespunde realității, fiindcă băiatul, după cum vom vedea, a făcut o faptă îngrozitoare.
Foto Vlad barză
Lucian Vasile, care a scris mai multe cărți despre istoria orașului Ploiești, spune că în cazul de față totul a pornit de la o poveste de dragoste încheiată tragic, între doi tineri care trăiau în Ploieștiul interbelic: Mircea Marinescu și Margareta Sefciuc,
Tatăl lui Mircea era chirurg ploieștean, iar mama sa era fiică de preot. Făcea parte dintr-o familie respectabilă, tipică pentru burghezia începutului de secol XX într-un oraș de provincie.
Mircea Marinescu era student la electrotehnică și se îndrăgostise de o fată din Ploiești, Margareta Sefciuc, care era cu doi ani mai tânără și era fiica unui bijutier-ceasornicar (alăturarea nu este ciudată, pentru că cei care reparau ceasuri se ocupau și de instalarea bijuteriilor), explică Lucian Vasile.
Cei doi tineri, Mircea și Margareta, ziarul Dimineața, 1933 (sursa Lucian Vasile, colecția personală)
Margareta era studentă la chimie industrială, cei doi au avut o poveste de dragoste în adolescență și prin vara lui 1932 relațiile s-au răcit între cei doi, dar în toamna lui 1932 s-au împăcat și totul părea să meargă minunat, până la Revelionul 1932-1933.
„Cei doi s-au certat teribil atunci, petrecerea a avut loc la un unchi de-al ei, unde locuia fata, fiindcă tatăl ei decedase cu câteva luni în urmă. Mircea Marinescu a plecat, dar a revenit a doua zi pentru a încerca să discute cu fata, însă Margareta a refuzat să-l primească, iar el s-a dus acasă, a luat un pistol din birou și s-a dus din nou la locuința fostei iubite, a intrat în casă, iar în sufrageria mare a găsit-o pe verișoara Margaretei”.
Nu a apucat să o întrebe ce făcea, pentru că în pragul încăperii alăturate a apărut Margareta care s-a întors și a dat să plece, moment în care Mircea a scos pistolul și a tras de cinci ori în direcția ei. Rezultatul? „Patru gloanțe au lovit-o: unul în ceafă, unul în cap și două în omoplatul drept, ea s-a prăbușit, el s-a dus la ea, a privit-o și apoi s-a întors lângă masă și - sub privirile verișoarei care se găsea în cameră - și-a tras două gloanțe în cap”, explică Lucian Vasile.
Foto Vlad Barză
Presa vremii a scris mult despre episod, s-a exagerat, s-a dramatizat, cei doi au fost duși la spitalul Schuller și, se spune că, precum într-o tragedie antică, tinerii ar fi murit în același timp, după ora 12 noaptea, iar data decesului a fost trecută în actele oficiale 2 ianuarie 1933.
S-a mers departe cu relatările, astfel încât este greu să mai desparți adevărul de ficțiune: spre exemplu s-a scris că tatăl lui Mircea a ajuns la spital și imediat băiatul s-ar fi trezit, ar fi încercat să-și îmbrățișeze părintele și în acel moment a murit. Așadar, o scenă de un incredibil dramatism.
Subiectul i-a captivat pe românii de acum 90 de ani: doi tineri din familii bune ajung să moară în așa mod cumplit. Dramele nu s-au încheiat aici, pentru că unul dintre frații lui Mircea, Constantin, a murit peste câțiva ani.
Dacă citești inscripția fără a ști povestea ai zice că este un biet student nevinovat . Nu se știe ce au discutat și de ce s-au despărțit, secretul s-a dus cu ei în mormânt.
Cimitirul Bolovani din vestul orașului Ploiești este al doilea cel mai vechi din oraș, cel mai vechi fiind Viișoara, înființat undeva pe la 1870. Acesta deservea elita locală și oamenii din zona nordică, așa că era mare nevoie de un alt cimitir în zona de vest.
La 1884 s-a luat în consiliul local decizia de a se cumpăra un teren și a face un cimitir în zona de vest a orașului, iar în prima perioadă era un loc foarte neîngrijit, unde animalele pășteau printre morminte, și abia în anii 30 a fost aranjat și mărit.
Se spune că numele se trage de la solul bolovănos al cimitirului
28
32
