Părea prea frumos ca să fie adevărat. Cumpărată de prestigioasa Universitate Yale și prezentată publicului cu mare fanfară în 1965, Harta Vinland - care ar fi fost creată în Europa la jumătatea secolului XV - arată o parte a țărmului Americii de Nord, părând să demonstreze că vikingii, nu Cristofor Columb, ar fi fost adevărații descoperitori ai Americii, scrie Smitshsonian Magazine.
Ideea nu era tocmai nouă. Două texte epice islandeze relatează povestea expedițiilor vikinge către America de Nord, vorbind despre ridicarea unor așezări de scurtă durată, tentative de negoț și bătălii cu indigenii de pe coasta de nord-est a continentului.
Descoperirile arheologice făcute în Newfoundland în anii 1960 susțin aceste relatări.
Harta Vinland sugera însă mai mult de atât: că în Scandinavia și Europa Centrală cunoștințele privind tărâmurile din Vest erau relativ comune și că vikingii, nu Columb și susținătorii săi spanioli, ar fi fost primii colonizatori ai Americii.
Dar se pare că harta era, la modul propriu, prea frumoasă ca să fie adevărată.
În 1966, la doar câteva luni după prezentarea sa, oamenii de știință au scos în evidență mai multe inadvertențe cu alte surse medievale și au ridicat semne de întrebare cu privire la dispariția hărții timp de 500 de ani.
În plus, un studiu realizat la începutul anilor 1970 a oferit indicii puternice privind probleme cu datarea inițială a acesteia ca aparținând Europei medievale. Printre ele, faptul că țărmul Groenlandei este prea precis conturat pentru ca harta să fi fost creată în anii 1440.
Însă unii cercetători au respins aceste constatări, argumentând, printre altele, că mostra de cerneală care a fost testată ar fi contaminată.
Dezbaterile privind autenticitatea hărții au continuat timp de peste cinci decenii, cercetători de la Universitatea Yale și alți oameni de știință efectuând de-a lungul anilor o serie de testări care s-au dovedit în mare parte neconcludente.
Însă acum o echipă interdisciplinară de cercetători a demonstrat decisiv că harta este falsă.
Detaliu de pe Harta Vinland (FOTO: Universitatea Yale)
Un fals modern
Departe de a fi fost creată în anii 1440, analiza metalelor din cerneala folosită pentru crearea hărții a dezvăluit că documentul a fost falsificat în prima jumătate a secolului XX, poate chiar atât de devreme ca anii 1920.
„Nu mai există niciun fel de dubiu rezonabil”, afirmă Raymond Clemens, curator la Biblioteca de Cărți Rare și Manuscrise a Universității Yale care deține harta, subliniind că „noua analiză ar trebui să închidă definitiv subiectul”.
De data aceasta experții au folosit o tehnică numită spectroscopie prin fluorescență cu raze X pentru a examina cerneala folosită pe întreaga hartă.
Analiza a arătat că aceasta conține titan, un element care a devenit popular de abia la începutul anilor 1920. Cercetătorii au descoperit de asemenea că o notiță de pe spatele pergamentului a fost alterată în mod intenționat pentru ca documentul să pară mai autentic.
„Sunt dovezi puternice că acesta este un fals și nu o creație inocentă a unei terțe părți care a fost cooptată de altcineva, deși nu ne spune cine a realizat această înșelătorie”, explică Clemens.
Textele medievale care menționează Vinland, denumirea dată de vikingi coastei Americii de Nord, sunt un amalgam de povestiri orale scandinave și clasice, cu influențe romane și din Grecia antică.
Poveștile pe care le relatează sunt spectaculoase: răzbunări de sânge între vikingi, ritualuri magice, bătălii între scandinavi și indigenii nord-americani dar și schimburi comerciale între aceștia.
Revenind la vremurile noastre, poveștile despre călătoriile vikingilor către America de Nord au apărut în ultimii ani în filme, jocuri video, animații și chiar benzi desenate japoneze.
Un val similar de entuziasm de la începutul secolului XX privind vikingii ar fi putut să îl inspire pe falsificator să creeze Harta Vinland. Lisa Fagin Davis, director executiv al Academiei Americane de Medievalistică și o expertă în crearea de manuscrise, explică:
„Motivația pentru falsificarea unui manuscris este în general financiară sau politică. În cazul Hărții Vinland ambele sunt posibile”.
Prima referință la hartă datează din 1957, când un negustor de antichități a oferit-o reprezentanților British Museum din partea lui Enzo Ferrajoli de Ry, un alt negustor de antichități din Spania. Prestigiosul muzeu din Marea Britanie a refuzat-o, experții săi suspectând că este vorba de un fals.
Universitatea Yale (FOTO: Wasin Pummarin / Panthermedia / Profimedia Images)
Harta Vinland ajunge în America
Apoi, la începutul anilor 1960, negustorul american Laurence C. Witten al III-lea a cumpărat harta pentru 3.500 de dolari și a oferit-o Universității Yale, care a refuzat să o cumpere pentru 300.000 de dolari.
Însă Paul Mellon, un absolvent înstărit al instituției de învățământ superior a plătit pentru hartă și a oferit-o universității din Ivy League.
Privind în urmă, acest șir de evenimente ar fi trebuit să declanșeze destule alarme.
Witten a fost foarte secretos încă de la început cu privire la modul cum harta a intrat în posesia sa, având un motiv întemeiat pentru acest lucru:
Înainte ca descoperirea să fie anunțată lumii pentru prima dată în noiembrie 1964, cotidianul The New York Times a dezvăluit într-un articol de pe prima pagină că Ferrajoli de Ry fusese condamnat pentru furarea unor manuscrise.
Jurnalistul care a făcut dezvăluirea respectivă a scris și despre relația lui Witten cu infractorul și a manuscriselor pe care acesta le vânduse anterior Universității Yale.
Witten și-a amintit de sagă în 1989, modificând anumite aspecte ale poveștii dar admițând că a cumpărat harta direct de la spaniol fără documente care să îi ateste autenticitatea.
„De ce nu am insistat la momentul respectiv pentru un pedigri? Răspunsul meu poate fi doar că în urmă cu 30 de ani nu exista niciun motiv convingător să fac asta”, a susținut acesta, adăugând că Europa postbelică era plină de manuscrise vândute de preoți disperați pentru a acoperi datoriile parohiilor lor și repara bisericile.
Însă în pofida tuturor acestor semnale de alarmă, curatorii de la Yale au lucrat îndeaproape cu colegii lor de la British Museum pentru a stabili autenticitatea manuscrisului.
Piatra cu rune de la Kensington (FOTO: Flickr)
Noii vikingi americani
În cele din urmă experții celor două instituții prestigioase au datat harta ca fiind creată în anii 1440, în principal pe baza caligrafiei și a vârstei pergamentului pe care a fost notată.
Acum știm că experții au dat-o în bară cu evaluarea cu o marjă de eroare de cel puțin jumătate de mileniu. Însă dacă harta ar fi fost creată în anii 1920, ea s-ar încadra într-o mișcare culturală mai largă din Statele Unite.
În 1898 imigrantul suedez Olof Öhman a anunțat că a descoperit o rună vikingă sculptată pe o piatră din statul american Minnesota. Öhman a prezentat piatra drept o dovadă a faptului că vikingii au călătorit de pe coastă în interiorul continentului și că au construit comunități tocmai în locurile în care o făceau imigranții suedezi și norvegieni din secolul XIX.
La fel ca în cazul Hărții Vinland, academicienii au fost imediat sceptici cu privire la descoperire. Dezbaterile privind Piatra cu rune de la Kensington, după cum avea să fie denumită „descoperirea” lui Öhman, persistă de decenii, în pofida dovezilor cât se poate de clare că este un fals.
După cum nota experta în literatură medievală Dorothy Kim într-un articol publicat de revista Time în 2019, naționaliștii din secolul XIX care au vizat să creeze noi mituri politice și rasiale au apelat la istoria vikingilor drept sursă.
Poeții americani au pus în versuri noi povești vikinge epice și, în orașele din nordul țării, grupuri locale inspirate cel puțin în parte de sentimente anticatolice (și ulterior, anti-Columb și anti-italiene) au ridicat statui ale vikingilor.
Nu a fost deloc o coincidență că Universitatea Yale a anunțat cu o zi înainte de celebrarea Zilei lui Columb din 1965 că a cumpărat harta.
Însă după cum este cazul cu aproape toate cazurile de hagiografie, poveștile nostalgice despre vikingi au crescut în jurul unui sâmbure de adevăr.
Vikingii au ajuns în America de Nord (FOTO: Pxfuel)
O poveste demnă de o sagă scandinavă
Vikingii erau navigatori iscuțiți care se deplasau constant, raidurile lor asupra așezărilor din insulele britanice și nordul Franței fiind arhicunoscute. Aceștia au traversat apoi Volga în Rusia, mergând înspre sud pentru a purta războaie și negoț, ajungând să aibă relații comerciale inclusiv cu Califatul Abbasid ce își avea capitala la Bagdad.
Nu cu mult timp după „descoperirea” Hărții Vinland, arheologii au scos la suprafață o așezare scandinavă la L’Anse aux Meadows în Newfoundland, confirmând că vikingii călătoriseră din Islanda în Groenlanda și apoi pe coasta canadiană la începutul epocii medievale.
Acum un sit inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO, așezarea a fost relativ mică dar echipată pentru a fi locuită pe termen lung, având o forjă și ateliere folosite probabil pentru tâmplărie și repararea navelor.
Prezența vikingilor în America de Nord a fost de scurtă durată și limitată în mare parte la Nova Scotia și (poate) regiunile învecinate.
După ce au „sărit” de la insulă la insulă de-a lungul Atlanticului de Nord, scandinavii par să se fi așezat, făcând negoț și luptându-se cu triburile indigene.
Iar apoi, potrivit celor două povești epice medievale care menționează Vinland, aceste comunități s-au dezintegrat după ce membrii lor au început să se lupte între ei.
Într-una din povești, o femeie numită Freydís (soră a faimosului Leif Eriksson) ajută la apărararea unei colonii vikinge prin dezvelirea sânilor și lovirea lor cu mânerul sabiei, speriindu-i pe indigeni cu curajul ei.
În cealaltă, aceeași Freydís ucide mai mulți coloniști vikingi cu un topor, ducând la dezintegrarea coloniei și întoarcerea supraviețuitorilor în Groenlanda.
Bineînțeles, nu acestea au fost poveștile care au inspirat crearea Pietrei cu rune de la Kensington sau a Hărții Vinland.
În schimb, marginile relatărilor respective au fost spălate și netezite cu atenție pentru a fi aduse în slujba unor deziderate politice și culturale din secolul XX.
2
5
