"Fiu meu cel mare frizer. Cauta lucru Italia, el rămâne, eu ȋntorc Tunisia"- Ahmet, un bărbat care rupe puţină italiană arată mândru ȋn faţa telecamerelor o foaie de hartie uşor mototolită. Explică: e atestatul de absolvire al cursului de frizer, obţinut de fiul lui. Alături de Ahmet, un tânăr zâmbeşte şi el către reporteri. Are 17 ani şi a fost adus de tatăl său pe una din zecile de bărci care au traversat Marea Mediterană, ajungând ȋn Italia. Ca Ahmet, au sosit ȋn Italia, de la ȋnceputul anului, peste 20.000 de imigranţi din Africa de Nord. Cei mai mulţi sunt bărbaţi tineri, dar nu lipsesc femeile şi copiii.
Alaltăieri, o femeie a născut pe barcă, ea şi copilul sunt sănătoşi. Dar, pe aceeaşi barcă, o altă tânără a pierdut sarcina.
Ahmet şi ceilalţi au plecat de pe tarmurile din Tunisia şi au debarcat ȋn cel mai apropiat port european: Lampedusa, o mică insulă siciliană. Aici trăiesc circa 5.000 de italieni, dar numărul lor a fost, la sfârşitul lunii martie, depăşit de cel al noilor sosiţi, peste 6.000.
La televizor curg, pe ecran, imagini cu bărcile pline de africani, trase ȋn port de soldaţi şi poliţişti. Aproape toţi imigranţii sunt obosiţi, dar au un zâmbet optimist imprimat pe feţe. Unii salută jurnaliştii, alţii se ascund sub gluga de la geacă. Ei măcar, au reuşit să traverseze fâşia de mare care-i desparte de un ţărm al speranţei. Alţii au murit ȋnecaţi, iar corpurile lor zac pe fundul mării.
Criza ȋncepută ȋn Tunisia a dus la căderea sau la slăbirea guvernelor din Africa de Nord, iar tratatele de colaborare pentru combaterea fenomenului de clandestinitate, semnate de Italia, nu mai au nicio valoare. Zeci de bărci pline ochi cu imigranţi pornesc de pe malurile Tunisiei şi Libiei şi iau ruta către Lampedusa. Cei mai mulţi sunt tunisieni, dar alături de ei au sosit şi etiopieni, somalezi sau nigerieni. Unii au reuşit să scape din ȋnchisorile libiene, unde au fost aruncaţi după ce au fost prinşi de autorităţile de la Tripoli, când ȋncercau să fugă ȋn Italia. Tratatul semnat de Gaddafi cu Berlusconi, fostul său „cel mai bun prieten”- a devenit un simplu petec de hârtie.
Iar Berlusconi, acum, e singur ȋn faţa unei crize pe care cu greu o poate controla. Ministrul de interne Roberto Maroni este membru al Ligii Nordului, partid de extremă dreaptă care consideră clandestinii drept cea mai mare ameninţare pentru Italia. Pentru Maroni, disperaţii din Lampedusa nu sunt refugiaţi, ci clandestini. Şi, ca atare trebuie „trataţi”: adică retrimişi acasă. In faţa unui val de imigranţi de asemenea proporţii, nimeni nu se gândeşte să examineze, caz cu caz, persoanele care au venit pe bărci. Guvernul italian, ȋncă de la primele sosiri, a declarat o situaţie de criză umanitară şi s-a grăbit să ceară fonduri şi sprijin de la UE.
Refugiaţi sau nu, toţi africanii sunt ȋnghesuiţi pe o fâşie de pâmânt. Centrul de primire este de acum ȋn stadiu de colaps. Imigranţii dorm pe unde apucă, ȋşi spală lenjeria cum pot şi o ȋntind pe gardul centrului de primire. Alţii dorm sub camioane sau chiar ȋn port. Ziariştii nici nu ȋndrăznesc să se apropie de cele ce erau, odată, toalete. In ultimele zile, s-a declanşat o altă alarmă, cea a unei posibile epidemii. Unii reporteri relatează că mâncarea nu ajunge. Guvernul dă o dezminţire şi ministrul sănătăţii trimite câţiva funcţionari.
Luni, 28 martie, situaţia se ȋnrăutăţeşte şi izbucneşte revolta locuitorilor Lampedusei. „Basta, siamo pieni” (Gata, suntem plini) , strigă un grup de femei, care protestează, legându-se cu lanţuri ȋn faţa camerelor de luat vederi.
In aceeaşi zi, vine şi răspunsul din partea autorităţilor: guvernul a deblocat fonduri pentru ȋnfruntarea crizei. Au fost ȋnchiriate cinci nave de pasageri care, ȋmpreună cu o navă militară, vor transporta refugiaţii ȋn 13 centre de primire, pe ȋntreg teritoriul Italiei. Africanii ar trebui să fie distribuiţi ȋn toate regiunile Italiei, conform unui principiu numeric: maxim o mie de străini la un milion de locuitori. Dar multe autorităţi locale se opun: ȋn Sicilia, primarii protestează ȋn stradă, ȋn timp ce edilii de la Roma şi Milano susţin că „au deja prea mulţi refugiaţi”.
Intre timp, miercuri seară, ȋnsuşi Berlusconi a debarcat, ȋn avion, in Lampedusa. A promis că „ȋn maxim 60 de ore ȋn Lampedusa vor rămână doar locuitorii insulei, iar imigranţii vor fi dispersaţi”. Apoi a anunţat că a cumpărat o vilă pe insulă, pentru a arăta, ȋntr-un fel, că este şi el un „lampedusan”. Sub presiunea Ligii Nordului, anunţă că nu exclude ca imigranţii să fie trimişi de unde au venit direct cu navele italiene, fără a mai pune chiar piciorul pe teritoriul naţional.
Frica multor italieni este că vor fi invadaţi de africani, după ce ministrul Maroni a anunţat „un exod de dimensiuni biblice, poate chiar 50.000 de persoane, ȋn special din Libia”. Pare că s-a deschis cutia Pandorei, iar din ea a ieşit disperarea. Mărul discordiei este aruncat către Bruxelles, după ce ministrul de externe Franco Frattini a acuzat voalat că Europa nu face ȋndeajuns, sau aproape nimic, pentru a sprijini Italia ȋn faţa crizei. Imigranţii, la urma urmei, au ajuns ȋn Europa celor 27 de state, nu ȋn Peninsulă. Imaginile emigranţilor italieni ȋn America, de acum 150 de ani, sosiţi cu cu valizele de carton pe insula Ellis Island, mulţi dintre ei chiar sicilieni, nu şi le mai aminteşte azi, aproape nimeni.
0
7
