Fara Hosni Mubarak, Israelul ramane aproape fara niciun prieten in Orientul Mijlociu, scrie cotidianul israelian Haaretz, in editia electronica, analizand care sunt optiunile diplomatice ale statului evreu, dupa ce alianta cu Turcia s-a naruit anul trecut, in urma scandalului flotilei umanitare pentru Fasia Gaza.

Izolarea crescanda a Israelului in regiune, cuplata cu slabirea pozitiei Statelor Unite, vor forta guvernul sa caute noi potentiali aliati.

Primul partener al Israelului, in anii '50, a fost Franta, care domina la acea vreme nordul Africii si a oferit Tel Avivului armament avansat si capacitati nucleare.

Dupa razboiul impotriva Egiptului din 1956, David Ben-Gurion a incercat sa stabileasca aliante cu tarile ne-arabe din regiune, incluzand aici Iranul, Turcia si Etiopia. Sahul Iranului a devenit un aliat important al tarii, oferind petrol si bani pentru achizitia de arme. Liderii militari si ai serviciilor secrete din cele doua tari au participat la operatiuni comune impotriva presedintelui egiptean Gamal Abdel Nasser, considerat o amenintare pentru Israel si pentru guvernele arabe pro-occidentale.

Aliantele urmatoare ale Israelului au fost cu regii Iordaniei si Marocului. Aceste legaturi erau pastrate secrete, la fel ca si cele cu liderii comunitatii crestine din Liban. Sfarsitul anilor '70 a marcat caderea sahului Iranului, urmata de crearea unei republici islamice care a definit Israelul ca fiind principalul sau dusman.

Tot in acea perioada, Egiptul si Israelul au semnat un acord de pace, iar Cairo s-a pozitionat in tabara Arabiei Saudite, pro-americane.

Mubarak a mostenit tratatul de pace dupa asasinarea presedintelui Anwar Sadat. Mubarak a pastrat relatii publice reci cu Israelul, refuzand orice vizita, cu exceptia funaraliilor lui Yitzhak Rabin.

Relatiile dintre ministerul israelian al apararii si cel egiptean s-au mentinut la un nivel foarte restrans, fara exercitii comune. Opinia publica egipteana se declara deschis anti-semitica.

In ciuda acestor aparente, "Pacea Rece" cu Egiptul a reprezentat cea mai importanta alianta strategica a Israelului in regiune. Securitatea oferita de acest status quo i-a permis Israelului sa-si concentreze fortele pe frontul de nord. Incepand cu 1985, pacea cu Egiptul i-a permis Tel Avivului sa-si reduca si cheltuielile pentru aparare.

Mubarak a devenit presedinte cand Israelul era guvernat de premierul Menahim Begin si a lucrat de atunci cu opt lideri evrei. A avut relatii stranse cu Yitzhak Rabin si cu Benjamin Netanyahu. In ultimii doi ani, in ciuda stagnarii negocierilor de pace dintre Israel si palestinieni si a deteriorarii relatiilor dintre Netanyahu si lumea araba, Mubarak l-a primit pe premierul evreu atat in Cairo cat si in Sharm el-Sheikh.

Prietenia dintre Mubarak si Netanyahu este bazata pe temerea comuna legata ascensiunea a Iranului si a islamistilor, dar si de slabirea pozitiei si distantarea SUA, de cand Barack Obama a preluat conducerea la Casa Alba.

Acum, cand Mubarak se lupta sa supravietuiasca, Israel a ramas cu doi aliati strategici in regiune: Iordania si Autoritatea Palestiniana.

Dar aceste relatii sunt complicate. Relatiile militare comune sunt modeste, la fel ca si relatiile dintre lideri. Regele Abdullah refuza sa se intalneasca cu Netanyahu, iar presedintele Autoriatatii Palestinienen duce un razboi diplomatic impotriva guvernarii de dreapta din Israel. Este greu de spus cand vor putea Iordania si Autoriatea Palestiniana sa umple rolul pe care l-a jucat Egiptul in relatia cu Israelul.

In aceasta situatie, Israelul va fi obligat sa-si caute noi aliati. Candidatul natural ar fi Siria, care lupta din rasputeri sa exploateze slabiciunea Egiptului pentru a cuceri un rol cheie in regiune.

Iar imaginile din Cairo si Tunisia ii dau fiori reci presedintelui Bashar Assad, in ciuda reusitei inregistrate in Liban, unde conduce acum un guvern sprijinit de Hezbollah.