De ambele parti ale Atlanticului, analistii politici avertizeaza asupra pericolului unor rasturnari politice globale, care ar crea un adevarat haos. In SUA, amiralul in retragere Dennis Blair, directorul serviciilor de informatii, sustine ca instabilitatea politica provocata de criza economica mondiala este, in prezent, cea mai mare amenintare pe termen scurt impotriva securitatii statului.

In Marea Britanie, ministrul Ed Balls arata ca actuala criza este mai puternica decat cea din anii '30, adaugand ca "ne amintim cu totii cum politica epocii a fost modelata de economie". Este o afirmatie alarmanta si in acelasi timp vaga, astfel ca editorialistulFinancial TimesGideon Rachman a incercat sa zugraveasca un scenariu politic mondial potrivit anului 2012.

7 noiembrie 2012. La ora 3 dimineata, un Barack Obama extenuat se recunoaste invins in cursa electorala. Administratia a fost coplesita de problemele economice, iar noul presedinte al SUA este Sarah Palin.

Cea mai grea lovitura primita de Obama va fi testarea cu succes a armei nucleare de catre Iran, in 2011. Republicanii ii conving pe americani ca Obama a fost pacalit de Iran. Experimentele nucleare plaseaza politica Israelului catre dreapta extrema si creeaza conditii pentru inscaunarea ca premier a lui Avigdor Lieberman, de la partidul Israel Beitenu. El cucereste electoratul in acelasi an cu un slogan electoral in stilul Vladimir Putin din perioada razboiului cu cecenii: "Sa-i bombardam pe teroristi chiar si la buda!"

Aleasa pe criterii de populism acasa la ea si pentru nationalism peste hotare, Palin primeste telefoane de felicitare de la liderii lumii. Primul pe lista este Avigdor Lieberman. Urmeaza presedintele rus, Vladimir Putin. Cinci lideri diferiti ai Uniunii Europene sunt pusi "in asteptare". Cu liderul chinez nu discuta. Cum ar putea Palin sa faca asta, dupa ce i-a infierat pe "manipulatorii comunisti de curs valutar de la Beijing"?

Limbajul maoist si-a facut din nou loc in chineza oficiala, in timp ce tara se chinuie sa micsoreze efectele colapsului si ale suprimarii exportului. Alarmat de numarul somerilor, Partidul Comunist abandoneaza planurile de privatizare a pamanturilor agricole, investind masiv in lucrari publice pentru zonele rurale si in noi cooperative agricole de productie. Noua politica devine rapid cunoscuta sub numele de "Marele Salt Inapoi".

Pana in 2010, Vladimir Putin se reinstaleaza confortabil la Kremlin. Grava criza economica impinge electoratul sa il cheme inapoi pe singurul lider capabil sa ii scoata din foame. Medvedev a inteles repede mesajul si s-a dat la o parte. Are insa o surpriza neplacuta cand este arestat, un an mai tarziu.

In 2011, guvernele instabile din Ucraina si Georgia s-au prabusit, dupa saptamani intregi de instabilitate sociala. Desigur, rusii sunt suspectati de implicare, dar nu s-au gasit dovezi in acest sens. Americanii, ca si europenii, au protestat. Cu voce slaba. Neoficial, numerosi diplomati occidentali argumenteaza ca doar Putin mai sta in calea fascismului in Rusia.

Dupa caderea guvernului Merkel, in 2009, Germania beneficiaza de o succesiune de coalitii instabile si cancelari demni de aruncat in negura uitarii. In Marea Britanie, speranta de mai bine care il insoteste pe David Cameron in campania pentru functia de premier sub sloganul "lasati soarele sa va scalde in razele sale", dispare in timp record. Ghinionistul Cameron devine astfel cel mai putin popular premier britanic din istorie.

In acest context, Nicolas Sarkozy ramane figura dominanta a Uniunii Europene. Doar divortul de Carla Bruni si noua casatorie cu Madonna il preocupa cu adevarat. In 2012, liderul francez va fi trecut deja cu brio peste acuzatiile europenilor dupa decizia din 2010 de a scoate Franta de sub regimul concurentei si al subsidiilor UE. Principalele banci franceze si conglomeratele industriale au fost instruite sa isi directioneze 90% din investitii pe teritoriul francez. Pe tot cuprinsul UE, Sarkozy a fost criticat aspru pentru aceasta masura. Apoi, guvernele europene l-au imitat, la unison.