Refugiată, Anna Lyssenko consideră că este deosebit să interpreteze personajul unei femei ucrainene forțate să își părăsească patria într-o nouă producție teatrală din Varșovia, scrie AFP.
„Îți deschizi sufletul. Emoțiile, durerea din interiorul tău, le lași să iasă la suprafață”, a declarat pentru AFP Anna Lyssenko, în vârstă de 21 de ani, în timp ce își lustruia machiajul chiar înainte de a urca pe scenă.
Tânăra a fost nevoită să fugă din Ucraina împreună cu copilul ei, lăsându-și în urmă soțul angajat în forțele armate, și să-și caute un loc de muncă într-un alt teatru, într-un oraș nou.
„Încetul cu încetul, am ieșit din coconul meu, din depresia mea”, a declarat ea astăzi pentru AFP.
Piesa de teatru „Șase stări de furie” - referindu-se la diferitele niveluri de traumă - spune povestea a cinci femei ucrainene care trăiesc într-un centru de refugiați din Polonia.
Intriga le documentează durerea, frica și furia, fanteziile lor și modul în care se ajută reciproc să depășească trauma.
Povestea se bazează pe interviuri aprofundate realizate de dramaturgi într-un mare centru de refugiați de lângă Varșovia, la scurt timp după invazia rusă în Ucraina.
Premiera piesei are loc la Teatrul Komuna, la câțiva pași de gara centrală din Varșovia, prin care au trecut milioane de oameni la începutul războiului.
Anna Lyssenko interpretează personajul Lessia, o balerină din Bucha, un oraș de lângă Kiev, care a devenit sinonim cu atrocitățile comise de armata rusă.
Într-o scenă, ea apare în tutu și cu o sabie interogându-l pe soldatul rus care i-a ucis mama.
Într-o altă scenă, un alt personaj retrăiește ultimele clipe petrecute cu soțul și fiica sa, ambii dispăruți în Mariupol, un oraș devastat când a fost cucerit de trupele rusești.
„Scopul piesei este de a le da putere ucrainenilor, de a arăta ce au îndurat și cât de puternici sunt, cum pot persevera”, spune regizorul Beniamin Koc.
Koc își amintește prima sa vizită la centrul de refugiați: „Am avut frisoane. Era un spațiu imens sub un cer negru, un tavan negru”, spune el, amintindu-și de mirosul „ca într-un tren când călătorești mult timp”.
„A fost destul de șocant. Copiii se jucau, se plimbau cu rolele peste tot, deci viața se desfășura, dar această viață era incredibil de ireală.”, mai spune el.
