Era 31 decembrie 2001, miezul nopții, când primele bancnote și monede începeau să circule în douăsprezece țări, marcând astfel intrarea monedei unice europene, euro, în economia mondială, scrie presa elenă, citată de Rador.
Pentru 304 milioane de europeni a fost o revoluție monetară majoră, pe care unii au privit-o cu suspiciuni puternice. Cu toate acestea, la Berlin, de la momentul intrării în circulație a primului euro și până la ora 9 a.m. a zilei de 1 ianuarie 2002, fuseseră realizate 200.000 de retrageri în noua monedă, în timp ce la Paris peste 450.000, reprezentând ca valoare peste 30 de milioane de euro.
Această intrare cu succes a monedei unice europene în viața de zi cu zi a multor europeni a trezit vigilența adversarilor săi, care au început imediat să acuze moneda unică de creșterea prețurilor și de pierderea suveranității monetare naționale. Aceste atacuri au durat mai mulți ani, au afectat serios economia europeană în ceea ce privește investițiile străine directe și au creat binecunoscutul antigermanism latent, vizând ca scop final dezmembrarea Uniunii Europene și mai ales a zonei euro.
În primii ani ai crizei financiare din 2008 au fost chiar speculatori americani, dar și „siloviki” ruși, un fel de ”pretorieni” ai lui Vladimir Putin, care au investit în posibilitatea dezmembrării zonei euro. Cu toate acestea, când în 2009 a izbucnit cea mai gravă criză pentru evoluția sa, euro, datorită președintelui BCE Mario Draghi, a rezistat, iar rezistența sa a salvat literalmente zona euro. Iar această salvare se dovedește a fi și mai puternică în condițiile actuale în care pandemia face ravagii.
Pentru iubitorii drahmei și alți „profeți” economici de aici, subliniem că dacă Grecia nu ar fi membră a zonei euro, în afară de prăbușirea definitivă a economiei sale, astăzi ar avea o datorie externă de circa 1000 de miliarde de euro, iar pentru locuitorii ei s-ar fi pus problema dacă ar fi putut în această iarnă să-și încălzească locuințele mai mult de una-două ore. Despre inflație și competitivitate, mai bine să nu vorbim. Cât despre cei 6 greci din 10 care în iulie 2015 au votat împotriva rămânerii în zona euro, sperăm să fi învățat ceva despre ce înseamnă populism – înșelătorie.
Același lucru este valabil și în cazul francezilor. Din cei 62% care în 2014 considerau euro ca fiind ceva „rău” și așteptau ca extrema dreaptă a lui Marine Le Pen să-i scoată din zona euro, astăzi doar 15% își doresc și așteaptă în zadar așa ceva. Aproape opt din zece cetățeni din zona euro știu acum ce rol a jucat moneda unică în aceste crize succesive, în ciuda slăbiciunilor sale instituționale, care sunt și ele corectate în timp. Francezii, spaniolii, italienii și portughezii, de exemplu, știu acum mai bine decât „profeții” economiei în ce situație dureroasă de haos s-ar fi aflat țările lor dacă nu ar fi fost moneda unică.
Ei pot ghici cu ușurință la ce niveluri prohibitive, având în vedere dimensiunea deficitelor lor publice și comerciale, ar fi ratele dobânzilor. Ei știu că politica „cu orice cost” implementată în timpul pandemiei nu ar fi fost niciodată posibilă fără sprijinul necondiționat al BCE.
Nostalgia după franc în Franța este acum foarte rară, chiar și în rândul extremei drepte. Marine Le Pen, care a susținut mult timp că suveranitatea economică e de neconceput fără autonomie monetară, a renunțat la ieșirea din euro, la fel ca și Eric Zemmour.
După ce a dat asigurări că abandonarea monedei euro ar permite francului să se „deprecieze cu 20 până la 30%, așa cum a făcut generalul de Gaulle în 1958” pentru a „se proteja de industria germană care folosește euro ca mașină de război pentru a distruge industriile franceză și italiană”, candidatul la președinția franceză nu mai susține marea înlocuire a euro cu o monedă națională și consideră că este mult mai productiv din punct de vedere electoral să ceară întoarcerea Franței pe vremea lui Napoleon Bonaparte !!
Din păcate, celălalt efect al aderării la zona euro pentru țări precum Grecia și Franța, este perpetuarea statului clientelar, un lucru care subminează și mult dorita uniune economică a UE. Dar Fondul de Redresare și preconizata stimulare a unei Europe productive sunt o rază de lumină promițătoare care începe acum, în 2022.
0
16
