Hotnews utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența Dumneavoastra pe site-ul nostru. Am actualizat politicile pentru a integra în acestea modificările specificate de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Va rugam sa cititi modul in care Hotnews.ro prelucreaza datele cu caracte personal. Prin continuarea navigării pe site-ul nostru confirmati acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform 
Căutând să elucideze „sursele intelectuale ale comportamentului Chinei”, documentul urmărește în mod evident să evoce „Sursele Comportamentului Sovietic”, articolul epocal publicat în 1947 în Foreign Affairs sub pseudonimul „X” de întâiul director al aceluiași birou, George Kennan. Noul raport, care se dorea a fi un plan privind politica față de China în cel de al doilea mandat Trump, care n-a mai fost să fie, identifică probleme ce vor fi relevante și pentru viitoarea administrație Biden. Însă atunci când vine vorba de soluții, el are mult mai puțin de spus.
Raportul administrației Trump vede în mod corect China drept cea mai mare provocare la adresa SUA de după războiul rece, reliefând modul în care Beijingul a devenit mai autoritar pe plan intern și mai agresiv peste granițe. Sesizează, tot corect, cum a încercat China să obțină avantaje prin aplicarea presiunilor economice și prin operațiuni de spionaj - cât și prin exploatarea naivității datorită căreia multor străini le scapă natura opresivă a Partidului Comunist Chinez (PCC). Raportul este totuși limitat de unele constrângeri ideologice și politice; având în vedere că este un document al administrației Trump, el trebuie să reflecte antipatia președintelui Donald Trump pentru organizațiile internaționale, în ciuda faptului că ele sunt esențiale pentru gestionarea relației cu China.
Anul trecut, într-un eseu din Foreign Affairs („Sursele Comportamentului Chinez”, septembrie/octombrie 2019), am discutat tentativele factorilor de decizie de a veni cu o versiune adusă la zi a strategiei de containment [„îngrădire” - n.trad.] a lui Kennan și am evaluat analogiile dintre URSS-ul de atunci și China de astăzi. După cum am argumentat și atunci, diferențele dintre războiul rece și actualele provocări sunt mai semnificative decât similitudinile, iar oficialii, deși ar trebui să învețe de pe urma politicilor anterioare, nu ar trebui să se lase constrânși de ele. De fapt, cea mai mare slăbiciune a raportului administrației Trump este incapacitatea lui de a se elibera de obezile care obstrucționează și acum politica americană față de China: tentativele de a aplica remedii de secol 20 unor probleme de secol 21. Chiar dacă diagnosticul administrației poate că n-a ratat cu mult ținta, tratamentul prescris e predestinat eșecului.
Care e motivația Chinei
Politica externă actuală a Chinei e alimentată de o combinație toxică de naționalism și vechi nemulțumiri, dar ea e caracterizată totodată și de pragmatism și răbdare. Impulsionată de extraordinara sa creștere economică, China caută încontinuu să pună la încercare capacitatea oricărei țări de a ține piept intereselor sale, așa cum sunt ele definite de PCC. După cum sesizează și raportul DoS, această politică nu exclude nicidecum o cooperare limitată cu alte țări. Nici nu e vreun soi de politică externă cum nu s-a mai văzut nicăieri; naționalismul, sub diversele lui forme, este în ascensiune în întreaga lume. Însă China e unică, atât în ce privește mărimea ei cât și potențialul viitor. Este concomitent și o dictatură represivă în care o elită restrânsă, auto-selectată, ia toate deciziile importante - un sistem de guvernare care determină alte țări să se teamă chiar și mai mult de ea.
Care sunt țelurile actualei conduceri a PCC? Se remarcă două. Primul și cel mai important este să conserve ascensiunea economică a Chinei, astfel încât țara să devină mai puternică pe plan intern și regimul PCC - deja bazat preponderent pe succesul economic - să rămână profund înrădăcinat în țară. Al doilea este obținerea statutului de putere dominantă într-o mare parte a Asiei, care include vestul Pacificului, Asia Centrală, estul Rusiei, munții Himalaia și Oceanul Indian. În alte regiuni politicile Chinei sunt preponderent reactive și oportuniste. Însă, în această zonă crucială - și crucială nu doar pentru China, ci și pentru restul lumii -, ea s-a apropiat tot mai mult de dobândirea supremației pe care și-o dorește cu atâta disperare. Procesul a fost favorizat de slăbiciunea Rusiei, de îndelungata stagnare a Japoniei și de inconsecvența politicii americane. Însă acești factori nu sunt singurii răspunzători; comportamentul Chinei e determinat în principal de factori interni. A da vina pe greșelile SUA pentru expansionismul Chinei, după cum procedează raportul DoS, îl face nu numai egocentric și, în consecință, deficitar, ci și periculos din perspectivă analitică.
Unica direcție în care strategia americană poate progresa este exploatarea contradicțiilor dintre cele două obiective principale ale PCC: menținerea creșterii economice și politica externă expansionistă. După cum conchide și raportul, o parte a acestor contradicții vor ieși de la sine la lumină, pe măsură ce restul lumii va realiza adevărata natură a regimului chinez. Dar și SUA ar trebui să facă mai mult pentru a forța China să aleagă doar unul dintre cele două obiective. Administrația Biden ar trebui să facă mai mult decât administrațiile Obama și Trump pentru a ajuta țările asiatice care vor să opună rezistență presiunii chineze. Ar trebui să consolideze capacitățile militare americane în regiunea indo-pacifică și să conceapă politici comerciale, de investiții și tehnologice care să răsplătească China pentru conformare prin acorduri bilaterale și multilaterale - și concomitent s-o pedepsească pentru abuzuri.
Ce a fost a fost, acum e altceva
O lecție esențială a secolului 20 care rămâne valabilă și azi este aceea că SUA nu pot face nimic din toate acestea fără o largă cooperare cu aliații și prietenii lor din lume. A merge azi de una singură ar depăși cu mult capacitatea Americii, chiar cu mult mai mult decât ar fi fost cazul dacă ar fi făcut-o la începutul războiului rece. La acea vreme SUA puteau conta pe aproape 50% din PIB-ul global, și tot au avut nevoie de sprijinul aliaților pentru a învinge. Astăzi SUA au mai puțin de jumătate din atât și, în lipsa unei revitalizări, economia americană riscă să decadă și mai mult.
Dar, cu toate acestea, raportul DoS afirmă că în prezent interesul SUA este să distrugă și apoi să reclădească selectiv instituțiile internaționale existente. Având în vedere actuala balanță a puterii economică, această idee e nebunie curată. Cum este și reticența administrației Trump de a prețui și sprijini organizații regionale precum UE și Asociația Țărilor din Asia de Sud-Est, care servesc drept piloni ai pluralismului și ai cooperării internaționale. Mai mult chiar, ar fi fără nici o îndoială în interesul SUA să caute noi ocazii de cooperare, cum ar fi să încerce să implice Rusia într-un dialog mai larg cu Occidentul, fără a se abține însă de la criticarea comportamentului internațional al Moscovei.
Nu mai vorbim aici de războiul rece, în care adversarul SUA era mai mult sau mai puțin autoizolat și culegea roadele amare ale acelei sechestrări. Spre deosebire de partidul comunist al URSS, PCC vrea ca țara lui să „iasă”, după cum se exprimă el, și să interacționeze mai mult cu restul lumii pentru a-și atinge scopurile. Pentru a contracara astfel de politici chineze, SUA nu au nevoie doar de răspunsuri strategice și instituționale anume. Mult mai important este să-și reformuleze răspunsul la întrebarea: de ce ar trebui să aibă SUA o poziție globală solidă, în vreme ce alte puteri ar trebui să aibă mai puțină influență?
Pentru cea mai mare parte a secolului 20 răspunsul e evident: SUA dețineau preeminența economică, tehnologică și militară și erau dispuse să creeze alianțe și instituții internaționale prin intermediul cărora își puteau urmări propriile interese și alte state. Puțin din toate acestea mai este evident astăzi.
Și, pentru a înrăutăți lucrurile și mai mult, politicianismul paralizant al sistemului politic american și incapacitatea flagrantă de a gestiona pandemia de Covid-19 au expus în toată splendoarea ei și în văzul întregii lumi vulnerabilitatea Americii. Chiar în acest moment, există peste tot în lume oameni cărora le este aproape imposibil să-și imagineze politicile și instituțiile americane în calitate de modele demne de urmat.
E profund îngrijorător - deși poate nu surprinzător, dată fiind detașarea de realitate a administrației Trump - că un raport strategic care propune politici pentru „asigurarea libertății” ignoră aproape complet aspectul elementar al actualei situații, anume că SUA pot concura eficient cu China numai dacă vor adopta reforme fundamentale pe plan intern. SUA au nevoie de asistență medicală mai bună. Au nevoie de infrastructură mai bună. Au nevoie de slujbe mai bine plătite pentru omul de rând și de educația accesibilă care să-l pregătească pentru o piață a muncii profund transformată. Și, pentru a realiza toate acestea, au nevoie de un guvern puternic, competent și capabil bazat măcar pe un consens politic limitat cu privire la ce fel de țară vrea America să fie. Fără o asemenea reconstrucție acasă, orice tentativă de a concura pe plan extern va fi zadarnică.
Foreign Affairs (preluare Rador)
mumia e cu ei, comunisti, pretini de partid, 10% spaga de smecher.