După 20 de ani în care a transmis corespondențe din cele mai fierbinți puncte ale Orientului Mijlociu, Richard Engel a publicat “Și apoi s-a dezlănțuit Iadul”, carte care a apărut recent și în România. Jurnalistul a împletit acolo trei povești. Prima este povestea sa, începând cu 1996, anul în care a ajuns în Egipt, și trecând prin momentele-cheie care l-au marcat.
În toamna lui 1996, când intram în al treilea an pe care îl petreceam în Irak, am început cursuri intensive de arabă la Institutul de predare a limbii arabe pentru vorbitori nenativi din cadrul Universității al-Mustansiryah din Bagdad. Cei care absolveau Institutul studiau, după aceea, la facultăți irakiene; majoritatea colegilor mei de generație s-au dus către studii islamice.
Erau ceceni, azeri și thailandezi, iar ca pete de culoare, soțiile a doi diplomați din Cehia și Slovacia, eu și doi chinezi – fiul unui om de afaceri din Hong Kong și cel al ambasadorului. Niciunul dintre ei (și mai nimeni de la institut, cu excepția mea și a celor două soții) nu vorbea engleza, dar ne-am împrietenit înțelegându-ne mai întâi prin semne apoi, pe măsură ce ni se îmbogățea vocabularul, printr-o arabă pe care, din cauza accentelor, o puteam folosi mai mult între noi decât ca să comunicăm cu cei de pe stradă.
În primăvara anului următor, chinezii m-au invitat să îi însoțesc într-o excursie până în Beirut. Am luat mai întâi un autocar, care s-a târât vreo 18 ore pe autostradă și prin graniță până să ajungă la Amman, la 1000 de kilometri distanță; Irakul era atunci sub un embargou strict, iar aceea era principala cale prin care se intra și ieșea din țară, în condițiile în care traficul aerian era blocat, iar Siria, Kuweitul și Iranul erau, practic, inamici (în nord era teritoriu kurd, a cărei autonomie era protejată de aviația de război americană).
După ce am stat câteva zile în Amman, am plecat către Damasc, plătind fiecare 10 dolari pentru un loc într-un taxi, una dintre acele mașini americane uriașe în care încap lejer trei persoane pe bancheta din față. Am ajuns la Damasc la 11 seara, dar ne-am hotărât să mergem chiar atunci mai departe, așa că am găsit un alt taxi, tot cu 10 dolari de persoană, și ne-am pus pe drum; cred că se făcuse vreo 2 noaptea până să debarcăm la destinație.
Drumul de întoarcere a fost similar, cu diferența că la Amman ne-am despărțit – pentru fiecare din prietenii mei fusese făcut un aranjament separat, așa că eu am luat, singur, un taxi, care a ajuns la Bagdad după o noapte întreagă de mers prin deșert.
O astfel de călătorie – trei puști de 19 – 20 de ani prin inima Orientului Mijlociu – pare neverosimilă acum, și la fel ar fi părut și în urmă cu 5, 10 sau 15 ani. Este un Orient care nu mai există, care a fost spulberat de războaie, terorism și revolte. Orientul marilor oameni, al barosanilor.
“Marii oameni”: tiranii de dinainte de a se dezlănțui Iadul
Convoi militar american în Irak, 2003. FOTO AFP via Profimedia
The big men – marii oameni, barosanii – e termenul pe care îl folosește jurnalistul american Richard Engel pentru a descrie liderii autoritari care au condus o parte din lumea arabă după revoluțiile și loviturile de stat care au avut loc în primele două decenii după Al Doilea Război Mondial.
Președinții. “Ofițerii liberi” din Egipt – Gamal Abdel Nasser, Anwer al-Sadat și Hosni Mubarak. Saddam Hussein, în Irak. Hafez al-Assad în Siria. Gadhafi, în Libia. Și alții ca ei, în Yemen, Sudan, Tunisia și Algeria. Mulți au fost văzuți ca lideri reformiști atunci când au venit la putere, oameni care au încercat – și parțial au reușit – să-și modernizeze țările, să pună pe picioare infrastructură și industrie, să alfabetizeze populațiile și să sporească semnificativ numărul celor cu educație superioară, să reducă din influența clericilor, a triburilor și a sistemului de patronaj de tip feudal.
În timp, însă, regimurile s-au osificat. Marii oameni au creat propriile sisteme de patronaj, ei și apropiații lor (de obicei din același clan) aflându-se în vârf și exercitând puterea cu ajutorul instituțiilor de forță, al partidelor acolo unde existau – de pildă Baath în Irak și Siria) – și/sau al unor minorități cointeresate (sunniți, alawiți).
În jurul unora dintre acești președinți s-au format culte ale personalității ce aminteau de stalinism. Tablouri, mozaicuri, statui, portrete în cărți, pe pereții instituțiilor și ai magazinelor, lipite pe automobile, locuri denumite după ei, ba chiar Saddam a dispus ca numele să îi fie ștanțat pe cărămizile cu care a fost refăcut palatul lui Nabucodonsor al II-lea din Babilon, așa cum făcuse și regele babilonian cu mai bine de 2500 de ani înainte.
Singurul merit pe care și-l mai puteau aroga, către sfârșitul anilor ’90, era o relativă stabilitate – care ne-a permis mie și prietenilor mei să străbatem în siguranță regiunea – dar aceasta era asigurată prin frică și teroare.
Această lume osificată a marilor oameni a descoperit-o Richard Engel în 1996 când, proaspăt absolvent al Stanford-ului, s-a mutat în Egipt cu intenția de a-și face o carieră în jurnalism. Își dorea să fie jurnalist de la 13 ani, când fusese atras de mistica din jurul ideii de corespondent. A ales Orientul pentru că s-a gândit că acolo se vor găsi marile subiecte ale generației sale.
În Irak era greu de ajuns, Iordania i s-a părut prea plictisitoare, în Ierusalim și Cisiordania erau prea mulți jurnaliști – așa că a optat pentru Egipt. Și-a găsit o locuință ieftină într-un cartier sărac și a început să învețe araba și să-și facă mâna ca jurnalist la o publicație din Cairo. A învățat strada arabă și, mai important, și-a făcut contacte în rândul Fraților Musulmani, ceea ce l-a ajutat să înțeleagă ce cred și ce vor islamiștii.
După patru ani, i s-a oferit un post de corespondent AFP la Ierusalim. Câteva luni mai târziu, o vizită a liderului de atunci al opoziției israeliene, Ariel Sharon, pe Esplanada Moscheilor, avea să ducă la proteste masive și începutul celei de-a Doua Intifade, marcată de ciocniri violente în stradă între manifestanți palestinieni care aruncau cu pietre și sticle incendiare și forțele israeliene care răspundeau cu gaze lacrimogene, gloanțe de cauciuc (Engel a fost lovit de acestea) și, în cele din urmă, cu muniție de război, dar și de valuri de atentate sinucigașe ale Hamasului – unul comis chiar în piața de unde Engel și soția sa își făceau cumpărăturile, peste drum de locuința sa.
A fost primul conflict la care a fost martor Engel. Următorul avea să fie în Irak. Războiul din Irak a marcat începutul sfârșitului pentru marii oameni – dar și al unei lungi perioade de instabilitate în Orientul Mijlociu, care nu s-a încheiat nici astăzi. Saddam Hussein a fost primul care a căzut, alungat de la putere de armata americană, capturat tot de aceasta, în decembrie 2003, apoi judecat de irakieni și spânzurat la sfârșitul lui 2006.
Câțiva ani mai târziu, Primăvara Arabă și urmările sale aveau să ducă la îndepărtarea celorlalți “oameni mari”. Zine el Abidine Ben Ali a fugit din Tunisia, Hosni Mubarak a fost arestat, Gadhafi și Ali Abdullah Saleh au fost executați sumar. La momentul execuției lui Saddam, Irakul era în plin război civil între șiiți și sunniți; războiul fusese provocat de Al Qaida din Irak, grupare condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi, care ordonase atâtea atacuri împotriva șiiților până când milițiile religioase ale acestora răspunseseră la fel de brutal ca și jihadiștii.
Statele Unite invadaseră Irakul ca parte a războiului lor împotriva terorismului (afirmau că Saddam ar fi avut legături cu Al Qaida, ceea ce se va dovedi a fi fals) și pentru a elimina arsenalul (inexistent) de arme de distrugere în masă al Irakului. Invazia nu a produs efectul scontat ci, din contră, a generat o creștere a numărului de jihadiști și o mobilizare a acestora, care aveau să comită mii de atacuri teroriste, majoritatea în Irak, dar și în afara acestuia.
Câțiva ani mai târziu, Al Qaida din Irak s-a transformat în Statul Islamic, gruparea care a devastat Irakul și Siria și a reușit să se extindă din Africa până în Asia Centrală.
Richard Engel a ajuns în Irak în 2003, când era deja destul de clar că va fi război. A intrat în țară în timp ce alții încercau să iasă, căutând să ajungă acolo înainte de a se închide granițele. Această poveste avea, de altfel, să se repete și la următoarele conflicte pe care le-a acoperit, în Liban, Libia și Siria.
Engel a fost unul dintre puținii jurnaliști occidentali – și singurul reporter american de televiziune – care au stat în Irak de-a lungul întregii perioade a invaziei Coaliției conduse de Statele Unite. În anii care au urmat, s-a aflat periodic în Bagdad, pentru intervale de câteva luni. A fost la un pas de moarte, în ianuarie 2005, când un atentator-sinucigaș și-a detonat camionul lângă ambasada Australiei, peste drum de hotelul în care era cazat.
În acea perioadă războiul își pusese, deja, amprenta asupra sa, după cum povestește el însuși: “Reporterii trec prin patru faze într‑o zonă de război. În prima fază, ești Superman, invincibil. În a doua, ești conștient că lucrurile sunt periculoase și trebuie să fii atent. În a treia, ajungi la concluzia că matematica și probabilitățile lucrează împotriva ta. În a patra, știi că vei muri, fiindcă ai jucat jocul acesta prea mult timp. Alunecam ușor spre faza a treia. Nu mă puteam înțelege cu prietenii de acasă și nici cu soția mea.”
Până la urmă, Richard Engel a reușit să găsească un anume echilibru, care i-a permis să își refacă viața (prima căsnicie nu a mai reușit să și-o salveze) și să continue să acopere și alte războaie și să depășească situațiile-limită prin care a trecut, inclusiv o răpire în Siria, în aceeași zonă în care fusese răpit, cu trei săptămâni înaintea sa, James Foley, un jurnalist american decapitat ulterior de Statul Islamic.
Și apoi s-a dezlănțuit Iadul
Richard Engel (dreapta). FOTO FPJ Military Collection / Alamy/ Profimedia
În 2016, după 20 de ani în care transmisese corespondențe din cele mai fierbinți puncte ale Orientului Mijlociu, Richard Engel a publicat “Și apoi s-a dezlănțuit Iadul”, carte care a apărut recent și în România, la editura Corint. A împletit, acolo, trei povești.
Prima este a sa, începând cu 1996, anul în care a ajuns în Egipt, și trecând prin momentele-cheie care l-au marcat. Cea de-a doua e povestea războaielor despre care a scris, în acești ani, ca jurnalist. În sfârșit, pentru că în Orient, dacă vrei să înțelegi cât de cât prezentul trebuie neapărat să știi și câte ceva despre trecut, care continuă să fie viu în mintea oamenilor și să le influențeze deciziile și modul de a vedea lumea, a treia poveste punctează câteva evenimente istorice importante.
Tema cărții sale este, evident, războiul, Iadul pe care acesta l-a adus în regiune. Există, însă, și ceva mai subtil, care se întrevede printre rânduri de-a lungul întregii cărți, dar pe care Richard Engel îl spune în mod explicit doar la sfârșit: o fascinație pentru Orient. “Exploring the Middle East was magical”, scrie Engel la finalul cărții sale atunci când se referă la perioada când Orientul putea fi descoperit în relativă siguranță, când în ciuda cultului personalității, a statelor polițienești, a descompunerii care începea să se vadă, încă se putea intui acea vrajă subtilă care a fascinat și a atras generații întregi de străini.
M-a prins și pe mine, la mijlocul anilor ’90, și m-a făcut să îmi doresc să revin în Orient și să o fac în 2003, după o pauză de șase ani, de data aceasta ca jurnalist, nu ca student. Ceva din această magie s-a păstrat chiar și după aceea – am prieteni jurnaliști care sunt la fel de fascinați de Irak ca și mine, deși l-au descoperit doar după ce a început războiul. Și mă gândesc, acum, că poate acea vrajă explică și de ce atâția au fost dispuși să înfrunte, din nou și din nou, Iadul care s-a dezlănțuit în Orient. Și de ce un jurnalist ca Richard Engel a continuat să se întoarcă acolo și după ce au trecut primii 20 de ani.
12
13
