După ce, de peste 40 de ani, am analizat diplomația arabo-israeliană, trebuie să spun că acordurile de normalizare, semnate marți între Israel și Emiratele Arabe Unite și între Israel și Bahrein, s-au încheiat în cel mai neobișnuit – dar incredibil de revelator – mod, potrivit NY Times, citat de Rador.

Trump si NetanyahuFoto: Captura video

Pot explica asta cel mai bine făcând o analogie cu o telenovelă: e ca și când Jared Kushner ar fi fost un avocat care s-a gândit să aranjeze divorțul unui cuplu, respectiv, ‘Dna Israel’ și ‘Dl Palestina’. Totuşi, în decursul acestui proces, Kushner a descoperit că dna Israel și dl Palestina sunt atât de incompatibili încât ei nici nu mai pot sta în aceeași cameră, ca să nu mai spun că nici nu ar fi de acord cu planul său de separare.

Dar, pe parcursul acestui drum, Kushner a descoperit ceva ciudat: dna Israel era în relații amoroase cu dl Emirate, care se va elibera astfel dintr-o relație abuzivă cu dl Iran.

Așadar, Kushner nu a mai încercat să aranjeze un divorț între dnul Palestina și dna Israel, concentrându-și în schimb atenția asupra interesului reciproc dl dnei Israel și al dlui Emirate de se căsători – ca să nu mai vorbim despre propriul interes al președintelui Trump de a acționa ca un ‘judecător de pace’ care ar oficia evenimentul pe gazonul Casei Albe în toiul campaniei prezidențiale.

Pauză de publicitate.

Faptul că, practic, normalizarea relațiilor Israel-Emirate și Israel-Bahrein a fost pusă în mișcare din cauza eșecului de până acum al diplomației israeliano-palestiniene promovate de Administrația Trump, nu micșorează semnificația lor, chiar dacă sporește ironia poveștii noastre.

Principiul meu: în Orientul Mijlociu poate interveni o schimbare numai dacă marii jucători fac lucruri bune din motive proaste.

Iar acum e timpul potrivit. Atât Egiptul, cât și Iordania au ajuns la pace cu Israelul pentru a pune capăt războaielor lor la nivel de stat, iar comerțul, turismul și investițiile reciproce au fost limitate. Israelul cu Emiratele și Israelul cu Bahreinul își normalizează relațiile tocmai pentru că vor comerț, turism și investiții, dar și un schimb de informații împotriva Iranului. Iar Arabia Saudită a binecuvântat în mod clar toate astea, permițând companiei aeriene israeliene El Al să efectueze curse înainte și înapoi în Bahrein și în EAU.

Nu vezi asta în fiecare zi. În opinia mea, orice face ca Orientul Mijlociu să arate mai mult ca Uniunea Europeană și mai puțin ca războiul civil din Siria este un lucru bun. Un prieten din Dubai îmi spune că oamenii se salută în glumă prin “Shalom alaikum” – o combinație între formulele de salut ale evreilor și arabilor.

Să nu vă faceți însă iluzii. Mă rog în fiecare noapte ca Trump să fie învins în noiembrie, dar dacă el și Kushner au ajuns la un asemenea acord în felul lor atât de fățiș, atunci cu atât mai bine pentru ei. Ei au o mie de păcate, dar acest acord nu se numără printre ele.

Nu pot să prevăd care va fi rezultatul, dar atunci când cel mai avansat și mai internaționalizat stat arab din punct de vedere tehnologic, respectiv, EAU, decide să colaboreze cu statul ne-arab cel mai avansat tehnologic din regiune, respectiv, Israelul, eu suspectez că vor fi declanșate noi energii și că se vor încheia noi parteneriate, convenabile atât relațiilor dintre arabi și israelieni, cât și relațiilor interumane dintre evrei și musulmani.

Dacă va avea succes, acest lucru ar crea un model alternativ în fața celui de permanentă rezistență al Iranului, o țară care s-a inflitrat în niște regiuni marcate de criză precum Libanul, Siria, Gaza și Irak.

De ce se întâmplă tocmai acum toate astea?

În primul rând, din cauză că America își reduce masiv prezența militară în Orientul Mijlociu și, drept rezultat, se încheie noi alianțe care să umple acest gol. În Liban, Siria, o serie de regiuni din Irak și în Yemen, există o axă a șiiților din Iran și din cadrul Hezbollah. Mai există și o alianță între Turcia și Qatar. Și, în fața tuturor acestora, există o nouă axă tacită între Israel, EAU și Arabia Saudită, alături de o incipientă axă între irakieni, egipteni, iordanieni și moderații sunniți.

Un al doilea curent se datorează faptului că după ‘primăvara arabă’, după scăderea prețurilor petrolului și după o creștere a populației de tineri arabi, statele arabe sunnite moderate înțeleg că nu-și mai pot susține legitimitatea certându-se pe tema problemei palestiniene sau oferind locuri de muncă și subvenții de la guvern.

Viitoarea lor stabilitate depinde de modul în care le asigură tinerilor accesul la educație, de relațiile comerciale, de interconexiunea la nivel global – inclusiv pluralismul religios, sexual și educațional - de care au nevoie ca să răzbată. În același timp, aceste state, deși refuză să includă pluralismul politic sau orice disidență în acest context, cu timpul, vor trebui să accepte toate astea. Totuși, deocamdată, modelul lor de modernizare rămâne China, și nu America.

Bibi și ambasadorul său de la Washington au ajutat la realizarea planului lui Kushner. Și ce s-a întâmplat?

Kushner a lansat o propunere potrivit căreia Israelul ar putea anexa 30% din Cisiordania, acolo unde se află cele mai multe așezări evreiești, iar palestinienii și-ar putea întemeia un stat pe 70% din teritoriul rămas – adică o colecție de mai multe teritorii îndepărtate unele de altele, cu o capitală la marginea Ierusalimului. Dar colonii duri din coaliția lui Bibi au dorit să-și păstreze suveranitatea în toată Cisiordania – teritoriu care, în opinia lor, i-a fost dăruit evreilor de Dumnezeu. Ei nu vor susține procentul de 70% al unui stat palestinian înconjurat de o armată israeliană.

În consecință, Bibi a încercat să anexeze procentul de 30% fără să fie de acord cu procentul de 70% care ar reveni statului palestinian. Dar, spre lauda lor, Trump și Kushner au blocat acest lucru. Atunci, EAU au intervenit și au spus că, dacă Bibi renunță la planul de anexare, ele își vor normaliza relațiile.

Bibi a reacționat imediat. Asta îi permitea să reziste criticilor venite din partea colonilor extremiști pe tema renunțării la anexare și din partea israelienilor care îl acuzau de blocarea procesului de pace cu palestinienii. Iar EAU au beneficiat de un acord al palestinienilor pe tema anexării care să acopere normalizarea relațiilor cu Israelul. Asta a fost conexiunea între cele două acorduri.

Așadar, în ce stadiu se află problema israeliano-palestiniană? Eu presupun că faza internațională a procesului lor de pace s-a încheiat. Ce ar obține un emisar al președintelui SUA sau unul european care ar intra în contact cu Bibi, dacă Bibi nu poate accepta tocmai planul lui Bibi?

Așadar, problema palestiniană va deveni tot mai mult o problemă internă israeliană – una care va reveni numai Israelului. În cele din urmă, în fața perspectivei unui control israelian fără nicio altă alternativă, cei 2,5 milioane de palestinieni vor cere drepturi egale și cetățenie israeliană. Or, asta va reprezenta o amenințare directă la caracterul evreiesc și democratic al Israelului într-o măsură în care armata niciunui stat arab nu a reprezentat-o vreodată. Este adevărata moștenire lăsată de Bibi.

Iată de ce, în privința aspectului israeliano-palestinian al proiectului, s-ar putea ca planul de pace Trump-Kushner să fie planul cu cele mai multe consecințe apărute vreodată, nu pentru ceea ce a realizat în relațiile dintre israelieni și palestinieni, ci pentru ceea ce a scos în evidență.

Articol de Thomas L. Friedman, New York Times (Preluare Rador)