Au trecut aproximativ două luni de la anunțarea publică a planului Fondului European de Relansare. Acesta a fost prezentat ca un triumf, în special de guvernul italian, care, prin gura premierului său, a vorbit deschis despre „mari progrese, de neconceput până acum câteva săptămâni”. Ursula von der Leyen, președintele Comisiei Europene, nu a ezitat să sublinieze că este un plan „trilioane, nu de miliarde”, scrie Il Giornale, citat de Rador.
Au trecut 60 de zile de la această dată care ar fi trebuit să reprezinte saltul către Europa viitorului, iar astăzi, la sfârșitul lunii iunie, Uniunea se confruntă cu aceleași probleme ca și până acum. Acordul privind fondul de relansare este încă în curs de negociere și, între timp, trilioanele anunțate de Von der Leyen au devenit 750 de miliarde de euro care vor fi împărțite între toate statele membre. Redimensionarea economică a planului nu este nimic altceva decât o metodă mai avantajoasă, pentru unii, de a-şi împărți noul tort pus la dispoziție.
În acelaşi timp trebuie menționat că această pandemie, în loc să fie un moment util de reflecţie asupra sensului solidarității europene, a confirmat în schimb cele mai grave tendințe individualiste ale statelor. Astfel, împărțirea viitorului fond de relansare a devenit un prilej pentru unele țări europene de a revendica o presupusă superioritate morală și etică față de altele.
”Ţările frugale” împiedică Fondul și PEPP
Acesta este cazul așa-numitelor țări frugale, printre care se numără Germania, Olanda, Austria, Suedia și Danemarca. Potrivit variantei propuse de reprezentanții politici ai grupului „frugal”, utilizarea fondurilor din Recovery Fund trebuie să fie puternic legată de implementarea anumitor programe politice și nu trebuie să includă resurse nerambursabile. Acest lucru se datorează faptului că, din nou în conformitate cu narațiunea „frugalilor”, țările din sudul Europei, având în vedere datoria publică elevată, ar risca să irosească resursele puse la dispoziţie în bunăstare, clientelism, corupție și altele asemenea.
Această „teamă” a fost confirmată de bine-cunoscuta sentință a instanței germane din Karlsruhe, care impune un ultimatum BCE în ceea ce priveşte programul de achiziție de obligațiuni guvernamentale. În esență, hotărârea afirmă că, dacă BCE va continua cu PEPP (Programul Pandemic de Cumpărare de Urgență), Germania ar putea retrage Bundesbank din circuitul european, deschizând scenarii complet imprevizibile, inclusiv sfârșitul monedei euro.
Între hotărârea de la Karlsruhe și fondul de relansare există, așadar, un numitor comun: ţările nordice, care le prezintă pe cele din sud ca fiind iresponsabile din punct de vedere financiar și, prin urmare, nedemne de a primi resurse nerestricționate, printr-un fond nerambursabil, sau sub formă de monetizare a datoriei lor.
Cu toate acestea, o analiză mai atentă a cifrelor nu poate să nu ridice îndoieli serioase cu privire la veridicitatea acestei narațiuni. În primul rând, trebuie subliniat faptul că datoria privată a țărilor frugale este mai mare decât cea italiană. Cea austriacă este echivalentul a 48,8% din PIB, cea suedeză ajunge la 88,5%, cea olandeză la 99,8%, iar cea daneză la 112%. Pe de altă parte, datoria privată italiană s-a oprit la 40,5% din PIB. Știm, de asemenea, că în istoria crizelor economice, datoria privată a jucat un rol principal comparativ cu datoria publică. Crizele din '29 și din 2007 sunt, de exemplu, crize rezultate din mari datorii private.
Al doilea aspect care nu poate fi ignorat priveşte destinația achizițiilor de obligațiuni de stat de către BCE. Conform spuselor „ţărilor frugale”, ar fi evident că aceste achiziții au fost direcționate în principal către țările din sudul Europei. Dar nu. Principalul beneficiar al PEPP a fost Germania, cu 46 de miliarde și 749 de milioane de euro în valori mobiliare achiziționate de BCE. După cum a raportat portalul Truenumbers, „aceasta sumă reprezintă 25,1% din total. Și este singular că, chiar și în acest caz, cota de participare la BCE, care este de 21,4%, a fost depășită".
Printre principalii beneficiari ai PEPP se află și Olanda. De fapt, BCE a cumpărat peste 10 miliarde de obligațiuni olandeze, sau 5,6% din toate achizițiile, când în schimb cota țării în BCE este de 4,8%. Până și sobra Austrie a primit mai multă atenție din partea BCE decât Grecia și Portugalia (4,9 miliarde față de 4,6 și 4,1 pentru Portugalia și Grecia).
Prin urmare, se pare că nu există o confirmare concretă a versiunii relatată de țările frugale, ai căror reprezentanți politici sunt susceptibili că ar lansa un mesaj de propagandă pentru alegătorii lor. „Niciun ban pentru italieni” a fost de altfel opinia împărtăşită de un muncitor olandez premierului ţării sale, care i-a răspuns cu un deget mare ridicat. Propaganda politică din țările frugale s-a construit pe acest mare bluff, care vede statele virtuoase opuse împotriva statelor iresponsabile.
Problema este că până în prezent, această narațiune a fost considerată și continuă să fie considerată valabilă în context european, cu consecințe pe care le observăm în continuare în asimetriile negocierii privind fondul de relansare. Iar varianta a fost îmbrățișată și de țările din sudul Europei, care au aplicat politici extreme de austeritate pentru autoispăşirea unei vine, cea a datoriei, care foarte probabil nu există. (Il Giornale)
UK a intrat în UE pe 1 ianuarie 1973 și nu în 1978. În 1975 laburiștii (!) au forțat un referendum pentru ieșirea din UE. Englezii au respins atunci masiv ieșirea. Politicile „progresiste” ale laburiștilor distruseseră apropae complet economia britanică. Pe autnci UE era mult mai capitalistă ca UK.
Chiar și așa intrarea UK în UE nu a fost blocată de problemele sale economice ci de ifosele generalului De Gaulle, președintele Franței, ce a găsit astfel o modallitate să se răzbune pe englezi. Imediat ce De Gaulle a demisionat de la președinția Franței candidatura UK a fost admisă.
După ce laburiștii au pierdut puterea în 1979 conservatorii au trecut la refacerea puterii economice și a performanței econpmice britanice, astfel încât în mai puțin de 10 ani economia britanică a devenit cea mai performantă și modernă economie a UE și centrul financiar și de afaceri al acesteia.
Asta a și determintat în final ieșirea UK din UE. Reglementările tot mai socialiste ale UE frânau economia brtanică. Dacă la referendumul din 1975 conservatorii voiau rămânerea în UE și laburiștii voiau ieșirea, în 2016 rolurile s-au inversat tocmai din cauză ca raporturile dintre UE și UK se schimbaseră radical. Dintr-o economie devastată de socialism UK a devenit economia capitalistă prin excelență în timp ce între timp UE a degenerat devenind tot mai socialistă, stagnantă și înapoiată. Din stimulent UE a devenit o frână
E vorba de ceva complet diferit. Fondurile europene (inclusiv cele de stabilizare) sunt absorbite mult mai eficient de Germania sau Olanda ca de Italia. În Italia fondurile europene se risipesc ca-n România (parcuri pe pășuni, terenuri de sport în pustie, etc.) pe chestii inutile care însă produc comisioane grase.
A doua aberație e aia cu datoria publică vs. cea privată. Datoria publică e cea a statului care trebuie plkătită de toți cetățenii. Cea privată e cea a lui Hans ce și-a cumpărat mașină sau casă pe credit. Ea nu obligă statul la nimic. Dacă Hans mu mai poate plăti creditul atunci pierde casa sau mașina iar statul e OK. Dacă datoria publică nu mai poate fi plătită sunt însă afectați toți cetățenii ce trebuie să strângă cureaua și sp plătească
Creditul privat e mult mai slab în Irtalia ca-n Germania din cauză că economia italiană e mult mai instabilă și mai coruptă ca cea germană. Slujbele italienilor sunt mult mai puțin sigure ca cele ale germanilor și veniturile lor mult mai mici. Deci germanul își permite să ia un credit mult mai ușor ca italianul și are mult mai mulți bani disponibili ca să plătească. De aici și diferența. Creditul privat scăzut al Italiei e tocmai un semn al slpbiciunii econiomiei sale. Creditul privat al italiei e mjult mai scăzut (procentual) ca cel al Germaniei, Japoniei, SUA, Canadei. Coreei de Sud, sau Asutraliei. Toate acestea au eonomii mult mai performante ca cea italiană și nicidecum invers