Nimic nu pare în măsură a stinge setea de putere a liderilor autoritari, nici măcar cea mai mare epidemie globală din ultimii 100 de ani. Pentru mulți conducători, pandemia globală de Covid-19 este o ocazie irezistibilă de a obține și mai multă putere ori de a și-o spori pe cea deja deținută, reducându-i concomitent la tăcere pe cei care îndrăznesc să critice modul în care gestionează ei criza, scrie HAARETZ, citat de Rador.
Este bine cunoscut faptul că tentativa Chinei de a înăbuși știrile despre pandemie cât ea era încă în fașă a contribuit la criza globală. În alte părți, în Ungaria de exemplu, Viktor Orban, conducătorul țării înverșunat și țanțoș în iliberalismul său, a invocat pandemia pentru a adopta legi care nu numai că au plasat țara în stare de urgență, dar i-au înmânat efectiv premierului dominator puterea legală de a restricționa libertatea presei, a înlocui legile în vigoare cu decrete și a da pedepse lungi cu închisoarea celor care încalcă interdicțiile.
În Filipine, Rodrigo Duterte, conducătorul favorit din Asia de Est al președintelui american Donald Trump, s-a folosit de pandemie pentru a declara o stare de urgență națională prin care își acordă sieși puteri care, deși menite a combate virusul, îi asigură atribuții bugetare suplimentare și chiar posibilitatea de a prelua companii private.
Și apoi mai e și Turcia. Lăudată odinioară drept un model de reformă democratică, Turcia este acum un exemplu demn de urmat de conducătorii cu mentalitate autoritară. Președintele țării, Recep Tayyip Erdogan, nu avea nevoie de pandemie pentru a-și acorda puteri extraordinare - el o făcuse deja după tentativa de puci din 2016, urmată de o stare de urgență națională în contextul căreia și-a epurat opozanții politici și a impus amendamente constituționale ce-i acordă puteri vaste și necontrolate.
Dar, lăsând la o parte întrebările grave despre eficacitatea gestionării de către guvern a crizei sanitare și despre insistența cu care Erdogan afirmă că „roțile economiei” continuă să se învârtă, provocatorul președinte turc și guvernul său își întețesc suprimarea opoziției.
Turcia deține deja nefericita distincție de a fi cea mai mare temniță de jurnaliști din lume și face tot ce-i stă în puteri pentru a nu o pierde. În ultimele săptămâni au fost arestați mai mulți jurnaliști, între care se remarcă Fatih Portakal, prezentator al filialei Fox News din Turcia, pentru faptul că și-a exprimat pe Twitter îngrijorarea că guvernul le-ar putea cere cetățenilor să contribuie cu propriile economii la fondul guvernamental împotriva virusului.
Portakal reacționa la gesturile lui Erdogan, care s-a pus personal în fruntea unei campanii naționale pentru atragerea de donații, dar și la știri ulterioare conform cărora angajaților companiilor pro-guvernamentale nu li se dă de ales, fiind forțați să doneze. Portakal li se alătură altor jurnaliști, precum Halk Aygun de la Halk TV, care ironizase campania de donații a lui Erdogan, dar și altor 410 persoane, cetățeni de rând care își exprimaseră o opinie, arestați pentru că au postat sau distribuit pe internet materiale despre coronavirus care contraziceau linia oficială a guvernului. Până și cadre medicale au fost arestate și apoi forțate să-și ceară scuze public - pentru opinii care le contestau pe cele ale guvernului.
Între timp, Erdogan și guvernul său au făcut să fie adoptată o lege care va duce la eliberarea unei treimi din prizonierii din închisorile Turciei. În vreme ce criminali înrăiți sunt eliberați, guvernul a exclus eliberarea activiștilor politici, inclusiv a activiștilor pentru democrație și drepturile omului și a dizidenților politici.
Cu toate că organizații internaționale pentru drepturile omului și alte organisme au calificat detenția lor drept motivată politic și ilegală, indivizi precum fostul co-președinte al formațiunii liberale apropiate de kurzi Partidul Democratic al Popoarelor (HDP), Selahattin Demirtas, și liderul societății civile și filantropul Osman Kavala vor rămâne după gratii.
Și ca și cum n-ar fi de ajuns, autoritățile statale continuă să revoce primari ai HDP din sud-estul țării. E un proces început după tentativa de puci din 2016, când primari și membri ai autorităților locale kurzi erau demiși pe baza unor acuzații legate de terorism și substituiți cu indivizi numiți de guvern. Procesul a continuat neabătut chiar și după alegerile locale de anul trecut.
De fapt, el a ajuns într-atât de departe încât, în ciuda faptului că a câștigat 59 de primării anul trecut, HDP nu mai are acum decât 19 primari în funcție. Numai lună trecută, când țara se pregătea pentru impactul pandemiei, au fost revocați opt primari pro-kurzi.
Deși alegeri generale vor fi abia în 2023, Erdogan și partidul său aflat la putere, AKP, sunt cât se poate de conștienți că viitorul lor succes atârnă de modul - sau de percepția publică a acestuia - în care vor fi gestionat criza Covid-19. Turcia are acum și distincția nedorită de a se afla pe locul șapte în lume ca număr de infectări, depășind și China, și există temeri tot mai mari că nu sunt raportate toate decesele.
De aceea a împiedicat guvernul opoziția, care controlează primăriile din Istanbul, Ankara și Izmir, să preia inițiativa campaniilor de donații și strângeri de fonduri, precum și alte inițiative locale, cu excepția cazului în care sunt supervizate de o persoană numită de guvern.
Cu alte cuvinte, guvernul vrea să-și aroge meritul pentru eforturile menite a ameliora suferințele asociate coronavirusului și să scoată neîncetat în evidență faptul că președintele și-a donat salariul pe șapte luni, a inaugurat spitale, a acordat scutiri fiscale și a distribuit măști gratuit, în vreme ce trece sub tăcere aspectele penibile ale gestionării crizei, cum ar fi acela că populația nu a fost prevenită decât cu două ore înainte de interzicerea totală a circulației într-un weekend, fapt care a provocat cozi mari și compacte în fața brutăriilor și în interiorul magazinelor alimentare.
Când coronavirusul va bate în sfârșit în retragere și turcii vor ieși din izolarea lor pentru a se confrunta cu consecințele economice ale pandemiei globale, va fi aproape inevitabil ca președintele Erdogan și al său AKP să se folosească de puterile coercitive ale statului pentru a suprima vocile critice, exploatând totodată presa supusă pentru a-i înfățișa drept salvatorii țării și oferind astfel încă un exemplu numai bun de urmat de alți lideri autoritari.
Articol de dr Simon A. Waldman, HAARETZ (preluare Rador)
2
8
