Donald Trump a anunțat că va semna personal un acord de pace cu talibanii din Afganistan, dacă armistițiul provizoriu intrat în vigoare pe 22 februarie va fi respectat. Ce a însemnat însă acest război din Afganistan în care și-au pierdut viața mii de soldați, inclusiv români?
Info pe scurt
- Scoaterea militarilor dintr-o zonă de război îi va aduce puncte electorale lui Donald Trump iar dacă se adaugă la asta și uciderea câtorva inamici ai Statelor Unite (Abu Bakr al-Baghdadi, Qassem Soleimani sau liderul unei francize Al Qaida) plus o economie care merge bine, șansele lui Trump de a fi reales cresc semnificativ.
- Acordul de pace va consfinți, practic, recunoașterea oficială a mișcării talibane ca actor politic, ceea ce în sine înseamnă o revenire remarcabilă pentru o grupare care, în urmă cu mai puțin 20 de ani, aproape fusese ștearsă de pe fața Pământului din cauza asocierii sale cu răul reprezentat de rețeaua Al Qaida.
- Progresele din Afganistan sunt minore: femeile mai au foarte, foarte mult până să ajungă la un statut asemănător cu cel din Occident, pentru că societatea afgană în ansamblul său rămâne patriarhală, reconstrucția nu s-a încheiat, instituțiile sunt afectate de corupție și nepotism.
- Afganistanul a rămas de departe cel mai mare producător și exportator global de opium și heroină, cu un nivel al producției mult peste maximul atins în perioada talibană.
- E greu de crezut că talibanii vor renunța la ideologia lor, că vor trece la un islam mai moderat. Probabil că vor încerca să impună, iar, legislația islamică în interpretarea lor extremă.
Războiul din Afganistan este cel mai lung din istoria Statelor Unite: sunt mai bine de 18 ani de când a izbucnit și nu sunt semne că, într-un viitor previzibil, i s-ar putea pune punct pe calea armelor. Este clar că americanii nu au cum să câștige acest război – ba chiar sunt voci care spun că l-au pierdut.
Forțele pe care Statele Unite și aliații lor le au în Afganistan în prezent reprezintă doar o fracțiune din maximul de 130 de mii de militari la care ajunseseră, la momentul de vârf, doar efectivele misiunii NATO, ISAF; în paralel, în țară erau prezente și forțele participante la Enduring Freedom, numele oficial al campaniei internaționale lansate de americani după 11 septembrie 2001.
NATO și-a încheiat, în mod oficial, misiunile de luptă în Afganistan la sfârșitul lui 2014, iar în acel moment efectivele forțelor internaționale, inclusiv americane, au fost reduse cu mult. Militarii care au rămas au ca misiuni principale antrenarea armatei și poliției afgane și apărarea unor baze, dar Statele Unite au continuat și să sprijine în teren forțele loiale Kabulului.
Încă din 2014 era deja clar că forțele străine nu au capacitatea de a câștiga războiul de gherilă cu talibanii, însă era la fel de clar că în cazul unei retrageri complete a efectivelor exista riscul unui colaps al Afganistanului.
S-a mers, așadar, pe această soluție de compromis, în speranța că într-o bună zi guvernul de la Kabul va avea capacitatea de a-și controla singur teritoriul – și că acea zi avea să vină cât mai repede.
Trump și miza electorală a retragerii din Afganistan
Afgani care se bucură pentru armistițiul semnat de SUA cu talibanii. FOTO via Profimedia Images
Președintele Donald Trump spunea încă din vara lui 2019 că intenționează ca până în alegerile prezidențiale de anul acesta să retragă militarii americani din Afganistan.
Scoaterea militarilor dintr-o zonă de război, dacă este „vândută” cum trebuie publicului, nu are cum să nu aducă puncte într-o campanie electorală, iar dacă se adaugă la asta și uciderea câtorva inamici ai Statelor Unite (Abu Bakr al-Baghdadi, Qassem Soleimani sau liderul unei francize Al Qaida) plus o economie care merge bine, șansele lui Trump de a fi reales cresc semnificativ.
Americanii au negociat cu talibanii în Qatar, iar la începutul lui septembrie, 2019, un acord de pace între cele două părți părea iminent. Emisarul special american la convorbirile de pace, Zalmay Khalizad, chiar a vorbit despre plan la o televiziune din Kabul: acesta prevedea, printre altele, retragerea a mii de militari americani și abandonarea de către aceștia a cinci baze, într-o primă etapă, în schimbul garanțiilor că talibanii nu le vor oferi adăpost grupărilor teroriste și vor reduce nivelul de violență.
Donald Trump era pregătit să dea o lovitură de imagine întâlnindu-se cu reprezentanții talibanilor, pentru a semna documentul, la Camp David.
Totul s-a prăbușit din cauza refuzului talibanilor de a accepta unele dintre condițiile americane; în plus, aceștia nu doar că nu au redus nivelul de violențe, dar la puțin timp după ce Zalmay Khalilzad a vorbit la televiziunea din Kabul, au lansat un atac terorist asupra unei zone din oraș în care se află străini iar câteva zile mai târziu au organizat un atentat sinucigaș, în care și-a pierdut viața și un militar american (în ambele atacuri printre victime s-a numărat și câte un român).
După colapsul convorbirilor, atenția lumii s-a mutat de pe Afganistan pe alte subiecte: invadarea nord-estului Siriei de Turcia, uciderea lui Abu Bakr al-Baghdadi, tensiunile americano-iraniene și asasinarea lui Qassem Soleimani, procesul lui Donald Trump, Brexitul, epidemia de coronavirus etc.
Apoi, în februarie, a început să apară pe surse multiple informația că, din nou, un acord de pace este iminent. Pe 21 februarie s-a anunțat oficial că, începând din 22, intră în vigoare o perioadă de șapte zile de reducere a violențelor; dacă acest semi-armistițiu ține, atunci se va trece la prima etapă a unui acord de pace.
Documentul va consfinți, practic, recunoașterea oficială a mișcării talibane ca actor politic, ceea ce în sine înseamnă o revenire remarcabilă pentru o grupare care, în urmă cu mai puțin 20 de ani, aproape fusese ștearsă de pe fața Pământului din cauza asocierii sale cu răul reprezentat de rețeaua Al Qaida.
Talibanii: de la salvatori ai Afganistanului, la prietenii celui mai mare terorist al lumii
Pe 27 septembrie 1996, talibanii au ocupat Kabulul, pe care forțele legendarului comandant mujahedin Ahmad Shah Massoud îl abandonaseră în cursul nopții. Massoud decisese să se retragă în Valea Panjshir, din nordul țării, unde rezistase ani de zile în perioada războiului cu sovieticii, în ciuda faptului că aceștia lansaseră numeroase ofensive și asalturi la scară largă folosind, pe lângă unitățile regulate – mai bine echipate și mai numeroase decât mujahedinii – aviație și luptători din forțele speciale Spetsnaz.
Acum, „leul din Panjshir”, care înfruntase ceea ce, la vremea respectivă, era considerată a fi cea mai puternică armată a lumii, fugea din calea unei forțe neregulate care nici măcar nu existase cu doi ani mai devreme și care, în loc de avioane, elicoptere și tancuri, se baza pe o flotă de pick-upuri Toyota echipate cu mitraliere grele.
Mișcarea talibană a fost fondată în toamna lui 1994 la Kandahar, în inima zonei paștune a Afganistanului. Țara traversa în acel moment o perioadă haotică.
Regimul pro-sovietic al lui Mohammad Najibullah se prăbușise în 1992, iar comandanții mujahedini care se luptaseră cu el (sau pentru el) și, înainte de asta, cu sovieticii (sau alături de ei) se încăieraseră pentru putere.
Afganistanul fusese împărțit în adevărate feude aflate la discreția unor căpetenii locale (warlords) și ale oamenilor lor care, în multe cazuri, aveau un comportament barbar: răpirile, omorurile, tortura, violarea femeilor și băieților erau la ordinea zilei.
Pe acest fundal au apărut talibanii, o mișcare formată din foști studenți/elevi (în arabă talib, la singular, taliban la plural) la școli religioase, madrasa, grupați în jurul unor mullahi – un fel de echivalent al clerului – care vorbeau de legea lui Dumnezeu. Talibanii au pus capăt haosului, i-au pedepsit pe unii dintre vinovați și i-au oferit populației o anume siguranță, așa că inițial au fost primiți cu brațele deschise.
Ideologia lor era, însă, una extremă, bazată pe o interpretare strictă a Coranului: totul trebuia dus înapoi în vremea profetului Muhammad, totul trebuia făcut exact ca atunci.
Guvernarea lor la Kabul a început prin anunțarea unui lung șir de interdicții la radioul local. Printre acestea – fotbalul, dansul, jocul cu zmee, muzica. Femeilor le era interzis să mai învețe în școli, să lucreze sau să iasă pe stradă neacoperite.
În loc de pastă de dinți, credincioșilor le era recomandată o rădăcină folosită în vremea lui Muhammad. Au urmat execuții publice, pe stadioane, inclusiv lapidări pentru adulter. Regimul instaurat de „salvatori” era unul dintre cele mai opresive – și mai retrograde – din lume.
Talibanii nu au câștigat fără ajutor. Încă de la început, mișcarea a fost sprijinită de Pakistan prin intermediul serviciului său de informații, ISI, care a arătat deseori o preferință pentru extremiștii musulmani, de la grupările afgane pe care le-a finanțat în timpul războiului anti-sovietic, la cele implicate în insurecția anti-indiană din Kashmir.
Pakistanul are două motive pentru care își dorește ca în Afganistan să fie un regim apropiat sau sub controlul său: pentru a obține așa-numita adâncime strategică, un spațiu spre care s-ar putea retrage în cazul unei invazii indiene, și pentru a securiza un coridor al resurselor de hidrocarburi din Asia Centrală către teritoriul său, atât pentru consum cât și pentru tranzit.
Tot de la început, talibanii s-au aliat cu Osama bin Laden, care le-a pus la dispoziție bani și luptători arabi, în schimbul permisiunii de a opera pe teritoriul Afganistanului.
Pe 9 septembrie 2001, teroriști arabi din Al Qaida care pozau în jurnaliști l-au asasinat pe Ahmad Shah Massoud, care de cinci ani bloca cucerirea totală a Afganistanului de către talibani. Două zile mai târziu, Al Qaida a lovit Statele Unite; asasinarea lui Massoud fusese plata făcută de bin Laden pentru a se asigura că talibanii nu se întorc împotriva sa pentru atacarea Americii.
Talibanii și-au respectat partea de înțelegere: au refuzat să îl predea pe bin Laden. Statele Unite au invadat Afganistanul și, în urma unei campanii fulger, talibanii au fost alungați.
Revenirea talibanilor și eșecurile americanilor în Afganistan
Soldați americani și lideri talibani. FOTO dintr-un documentar realizat de Tim Hetherington și Sebastian Junger via Profimedia Images
Alungarea talibanilor nu a însemnat, însă, și eliminarea lor. Au început să se regrupeze dincolo de graniță, în Pakistan, unde trăiesc de două ori mai mulți paștuni decât în Afganistan, mulți dintre ei în zone greu accesibile, unde controlul exercitat de Islamabad este minim – dacă există vreun fel de control.
Legăturile tribale i-au ajutat să găsească un adăpost. I-au ajutat și vechii lor prieteni din ISI; chiar dacă Pakistanul participa oficial la războiul global împotriva terorismului, obiectivele sale strategice nu se schimbaseră, la fel cum nu se schimbaseră nici metodele generalilor și agenților săi.
Talibanii au început să lanseze raiduri și atacuri dincolo de graniță, iar în paralel se re-organizau și în Afghanistan. Războiul s-a intensificat constant, cu atacuri tot mai multe, mai ample și mai îndrăznețe de la an la an.
Forțele americane și cele ale aliaților internaționali ai acestora au câștigat majoritatea bătăliilor – sau poate chiar pe toate – însă au fost victorii care au venit cu costuri: morți, răniți, echipamente distruse și avariate. În plus, nici în perioada când efectivele lor atinseseră dimensiunea maximă, aliații nu au putut fi prezenți peste tot.
În timp, talibanii au cucerit teritorii și au reușit să le mențină. La începutul anului trecut, de pildă, guvernul controla sub 60% din teritoriu, 15% era al talibanilor, iar restul era disputat; un an mai târziu, o estimare făcută de Long War Journal în baza informațiilor din surse deschise arată că o și mai mare parte a teritoriului este ocupat sau de talibani sau se află sub atacul acestora, iar guvernul mai are sub control ferm mai puțin de o treime din districte și o jumătate din populație.
Americanii, care probabil că ar fi printre cei mai în măsură să ofere informații exacte, au încetat din 2019 să mai țină – sau să facă publice – statistici cu privire la cât din Afganistan se află sub stăpânirea insurgenților.
Recrudescența talibanilor a fost dublată și de o serie de eșecuri, mai mici sau mai mari, ale politicilor destinate Afganistanului.
Există, desigur, și progrese – s-au făcut câștiguri semnificative în ceea ce privește drepturile femeilor, reconstrucția a avansat în acești ani, s-au pus pe picioare instituții, au existat mai multe cicluri electorale etc. Aceste progrese sunt imperfecte: femeile mai au foarte, foarte mult până să ajungă la un statut asemănător cu cel din Occident, pentru că societatea afgană în ansamblul său rămâne patriarhală, reconstrucția nu s-a încheiat, instituțiile sunt afectate de corupție și nepotism, alegerile s-au organizat cu întârziere și nici până acum nu e clar ce s-a întâmplat cu ultimul scrutin prezidențial, întrucât ambii candidați revendică victoria și au anunțat că vor face guverne.
Dincolo de aceste probleme mai mici, există două eșecuri majore, legate de forțele de securitate afgane și de producția/traficul de droguri. În ciuda faptului că s-au cheltuit miliarde de dolari pentru antrenarea și echiparea forțelor de securitate afgane, ale căror efective sunt de câteva sute de mii de militari, acestea nu au ajuns la standarde care să garanteze că, lăsate singure, le-ar face față talibanilor, iar pierderile rezultate din atacuri ale talibanilor și dezertări sunt prea mari pentru a fi acoperite pe termen lung; există temeri că s-ar putea prăbuși la fel ca armata irakiană atunci când Statul Islamic a lansat un asalt asupra nordului Irakului, în 2014.
Al doilea eșec masiv privește eforturile de a combate producția și traficul de droguri: Afganistanul a rămas de departe cel mai mare producător și exportator global de opium și heroină, cu un nivel al producției mult peste maximul atins în perioada talibană.
În ceea ce privește motivul primar pentru invazia Afganistanului – eliminarea Al Qaida – și aici succesul este unul discutabil. Cei mai mulți dintre teroriștii de atunci, inclusiv Osama bin Laden, au fost uciși sau capturați, bazele de antrenament au fost distruse, brigăzile mobile de luptători arabi nu mai există.
Al Qaida s-a globalizat, însă, și a devenit mult mai activă în zone ca Peninsula Arabică, Levantul și Africa de Vest. În plus, în Afganistan s-a infiltrat o grupare chiar mai radicală decât Al Qaida și mișcarea talibană: Statul Islamic.
Un acord SUA-talibani nu garantează pacea
Implementarea completă a unui acord de pace va reprezenta un proces complicat și, cum s-a văzut în septembrie, oricând se poate întâmpla ceva care să îi facă și pe unii, și pe alții, să pună mâna pe arme.
Să presupunem, însă, că talibanii vor reuși să se abțină până se retrag americanii. Ce se va întâmpla după acea retragere? E greu de crezut că talibanii vor renunța la ideologia lor, că vor trece la un islam mai moderat. Probabil că vor încerca să impună, iar, legislația islamică în interpretarea lor extremă.
Pe de altă parte, e greu de crezut și că actualii politicieni locali (mulți dintre ei sunt tot foștii warlords, care și-au păstrat și averile și armatele) vor renunța la putere și la feude. Afganistanul a mai trecut, în epoca modernă, prin experiența retragerii unei mari puteri care susținea regimul de la Kabul și era în conflict cu insurgenți locali: URSS.
După retragerea sovieticilor, la începutul lui 1989, regimul sprijinit de Moscova, al lui Mohammad Najibullah, a reușit să reziste trei ani, grație unei armate numeroase și bine echipate de ruși. Apoi, regimul s-a prăbușit peste noapte, în fața unor forțe mujahedine inferioare.
A urmat războiul civil și, patru ani mai târziu, venirea talibanilor care l-au găsit în Kabul, unde trăise sub protecția ONU, și pe Najibullah. Talibanilor nu le-a păsat ce ar putea zice comunitatea internațională: l-au torturat, împreună cu fratele său, până la moarte, apoi l-au spânzurat de un stâlp.
21
18
