Uciderea comandantului Forței Quds, Qassem Suleimani, a dat naștere unui adevărat șuvoi de comentarii, explicații, speculații și predicții, toate pe fondul temerilor, în mare măsură justificate, că este vorba de un eveniment care va avea consecințe în regiune și dincolo de aceasta.
Nu este foarte clar nici ce fel de act a fost atacul care l-a vizat pe Suleimani – a fost vorba de un act de apărare, de prevenire a unui atac iminent, cum a transmis administrația de la Washington, sau de un asasinat prin care s-a încălcat legislația internațională, cum afirmă Iranul și unii experți?
A respectat Donald Trump măcar legislația americană, cum spune Casa Albă, sau a declanșat ostilități cu o putere străină fără a cere aprobarea Congresului, așa cum susține președinta Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi? Poate fi privit Qassem Suleimani ca un terorist, dat fiind că numele său figurează pe lista persoanelor și entităților sancționate de UE în vederea combaterii terorismului, iar Gărzile Revoluționare Iraniene, din care face parte și Forța Quds, au fost desemnate de americani drept grupare teroristă în luna aprilie a anului trecut?
Sau a fost vorba de un ofițer care a încercat să atingă obiectivele țării sale – crearea unei adâncimi strategice, găsirea unor aliați, exportul revoluției islamice etc. – folosind resursele pe care le-a avut la îndemână, ceea ce a însemnat utilizarea unor tactici de conflict asimetric în fața unor adversari net superiori?
În ceea ce privește consecințele uciderii lui Qassem Suleimani, estimările privind gravitatea lor variază de la un oficial/analist/jurnalist la altul, însă deocamdată este vorba mai mult de speculații dat fiind că în primele zile după asasinat nu s-au întâmplat prea multe – câteva atacuri cu rachete la Bagdad și la Balad, care nu au făcut victime, și o rezoluție prin care Parlamentul irakian solicită retragerea forțelor americane, însă e vorba de un act mai degrabă simbolic, întrucât astfel de rezoluții nu sunt obligatorii, iar guvernul este doar interimar, pentru că și-a dat demisia, așa că nu prea are spațiu de manevră.
Așadar nimic spectaculos – dar aproape toată lumea se așteaptă la mai mult, iar iranienii și, într-o măsură mai mică, milițiile șiite, promit că se vor întâmpla mai multe. De aici încep speculațiile, unele dintre ele atât de exagerate încât merită un pic un atenție.
Războiul total anunțat de steagul roșu
Pe moscheea Jamkaran, din Qom – unul dintre orașele sfinte ale șiiților și, totodată, important loc de pelerinaj și centru de educație religioasă – a fost arborat un steag roșu pentru Qassem Suleimani, al cărui portret a fost purtat pe drapel. Tabloidele britanice și americane s-au gândit să exploateze momentul “terifiant” și l-au descris drept o adevărată declarație de război, iar presa din România și comentatori amatori de pe rețelele de socializare s-au grăbit să preia informația, care a fost prezentată ca un semn al războiului ce o să vină. Lucrurile nu stau, însă, chiar așa.
Steagul roșu semnifică, într-adevăr, răzbunarea sângelui vărsat, dar este destul de comun printre șiiți, care folosesc steaguri de diferite culori pentru a-și desemna imamii, singurii care, în viziunea lor, ar fi avut legitimitatea de a conduce comunitatea musulmană (sunniții credeau în califi aleși de reprezentanți ai comunității sau desemnați de predecesori).
Steagul verde este simbolul lui Ali, văr al profetului Muhammad și soț al fiicei acestuia, Fatima, precum și al familiei lui Muhammad (așa-numita Ahl al-Beit). Steagul negru este legat de Mahdi, ultimul dintre cei 12 imami recunoscuți de majoritatea șiiților, inclusiv cei iranieni și irakieni – primul a fost Ali, iar ceilalți au fost descendenți ai lui și ai Fatimei. Steagul roșu este simbolul celui de-al treilea imam, Hussein, și este arborat în mod obișnuit deasupra moscheilor și sanctuarelor care îi sunt dedicate sau purtat la tot felul de festivaluri și manifestații, inclusiv la parade la care participă Gărzile Revoluționare, pe armele acestora.
Simpla sa arborare nu reprezintă, așadar, nici pe departe o declarație de război total, cum s-a interpretat, ci ține mai degrabă de comunicarea simbolică și de propagandă. Acestea fiind zise, nu trebuie ignorată semnificația arborării steagului roșu deasupra moscheii Jamkaran, care cu siguranță că nu le scapă șiiților.
Hussein a fost ucis în secolul VII, lângă Kerbala, din ordinul califului sunnit Yazid I, iar cultul său a dat naștere la sentimentul șiiților că sunt persecutați dar și la o dorință de a-l răzbuna și a-l urma pe calea martiriului care este exploatată, în epoca modernă, de milițiile șiite – “ia Hussein” este, de altfel, strigătul lor de luptă.
“Ia Hussein” se mai strigă și de Așura, zi care marchează punctul culminant al doliului anual pentru imam, atunci când credincioșii se autoflagelează cu lanțuri și săbii. Iar Qassem Suleimani a fost proclamat martir, șahid, cum sunt, de altfel, majoritatea musulmanilor uciși în conflictele Orientului Mijlociu, fie ei sunniți sau șiiți, civili sau combatanți.
Moscheea Jamkaran nu îi este dedicată lui Hussein, ci ține de cultul lui Mahdi, imam care este totodată o figură mesianică – figura descendentului lui Ali se suprapune cu cea a Mahdiului sunnit, de a cărui revenire este legată și versiunea musulmană a Armaghedonului. Mahdiul în care cred șiiții a fost ascuns de Dumnezeu, iar atunci când va reveni din ocultare nu va conduce doar bătălia finală dintre bine și rău ci îl va și răzbuna pe Hussein, ținta acelei răzbunări fiind urmașii celor care l-au ucis: sunniții.
Așadar, prin ridicarea steagului roșu pe o moschee a lui Mahdi se face apel la o sumedenie de simboluri și se transmite și un mesaj mobilizator – dar acesta nu reprezintă, în niciun caz, o declarație de război.
Războiul nuclear/Al Treilea Război Mondial
Nici Iranul și nici Statele Unite nu își doresc un război pentru că acesta ar fi extrem de costisitor pentru ambele părți. În ultimii ani s-a scris destul de mult pe tema unui posibil conflict între cele două țări, iar astfel de articole tind să apară în moment de criză ca acum, sau cum a fost cel din iunie anul trecut , când Iranul a doborât o dronă a marinei militare americane, iar Donald Trump a anulat în ultimul moment represaliile.
Se pot consulta câteva dintre aceste scenarii aici, aici și aici. Majoritatea analiștilor sunt de acord că Statele Unite ar câștiga detașat o confruntare convențională datorită superiorității nete de care beneficiază (mai ales în domeniile forțelor aeriene și navale și al tehnologiilor de vârf) însă le-ar fi foarte greu și să ocupe Iranul: țara este prea mare, cu teren dificil, iar populația sa e de peste trei ori cât era cea a Irakului în 2003 – și se știe cât de dificilă a fost pentru americani perioada care a urmat, în ciuda faptului că aveau efective considerabile și suficienți aliați în rândul irakienilor, în special al kurzilor și acelor șiiți interesați de stabilizarea țării și cucerirea puterii.
Iranul ar putea răspunde atât folosindu-și armata și arsenalul convențional, cu tiruri cu rachete înspre bazele americane și câmpurile petrolifere din regiune (și, desigur, Israel) sau bombardarea vaselor din Strâmtoarea Ormuz, cât și asimetric, prin atacuri ale forțelor proxy (miliții irakiene, Hezbollah, Houthi etc.), operațiuni teroriste și asasinate împotriva unor ținte din întreaga lume (au mai fost campanii, în general prin proxy, care i-au vizat în special pe israelieni în Asia, Africa, Europa și America de Sud) și atacuri cibernetice.
Pașii care ar duce la un astfel de deznodământ nu sunt greu de imaginat – Iranul atacă un obiectiv militar american, cum a amenințat consilierul pe probleme de apărare al ayatollahului Ali Khamenei, Donald Trump își duce și el la îndeplinire amenințarea și ordonă bombardarea a 52 de obiective iraniene, Teheranul încearcă să țină pasul prin atacuri la aceeași scară, Statele Unite ridică și mai mult miza și în scurt timp între cele două este război în toată regula.
Un război între Iran și Statele Unite este, așadar, puțin probabil – dar posibil. De aici până la un război nuclear sau până la al Treilea Război Mondial, variante care au tot fost vehiculate în ultimele zile, chiar și în România, este o mare distanță.
În primul rând, Iranul nu are arme nucleare și, începând cu semnarea acordului nuclear, în 2015, programul său în domeniu a stagnat și chiar a dat înapoi; doar pe 5 ianuarie, după uciderea lui Suleimani, a anunțat că nu va mai ține cont de restricțiile impuse de acord, dar că va coopera în continuare cu Agenția Internațională pentru Energie Atomică și este gata să reînceapă să își respecte obligațiile asumate dacă i se ridică sancțiunile, care îi afectează puternic economia (acesta este, de altfel, încă un motiv pentru care, dacă liderii săi sunt cât de cât raționali, Iranul ar trebui să evite un război – economia sa e prea slabă pentru a-l putea susține).
Pe scurt, este o retragere de facto din acord, care lasă însă o ușă deschisă pentru viitoare negocieri. Chiar dacă programul nuclear al Teheranului este sută la sută reluat, potrivit estimărilor experților ar trebui între câteva luni și unul – doi ani pentru a se obține uraniul înalt îmbogățit necesar fabricării unei încărcături nucleare; pentru ca aceasta să ajungă să poată fi utilizată ca focos al unei rachete este nevoie de cercetări, teste etc. – așadar, e vorba de un proces de durată.
Iar de la una sau câteva bombe atomice până la un arsenal semnificativ este, din nou, o cale lungă astfel încât, cel puțin pentru următorii ani, nu se poate pune problema unui război nuclear. În plus, chiar și dacă Iranului i s-ar permite să aibă un arsenal nuclear – deși e greu de crezut că Statele Unite, Israelul și Arabia Saudită, principalii săi adversari, nu ar face tot ceea ce pot pentru a împiedica acest lucru – experiența Războiului Rece sau, mai recent, cea a disputelor dintre India și Pakistan, arată că nimeni nu se grăbește să recurgă la o armă care îi va atrage și propria distrugere.
Cu tot fanatismul care li se atribuie, pare puțin probabil ca ayatollahii să își târască țara către iarna nucleară. În ceea ce privește cea de-a doua variantă, a unui al Treilea Război Mondial, pentru a-l putea declanșa Iranul are nevoie de aliați dispuși să lupte. Ca putere șiită într-o lume dominată de sunniți, țara este destul de izolată: se poate baza doar pe diferitele miliții pe care le-a înarmat și antrenat și, poate, pe Siria – care este, însă, epuizată de anii de război civil.
Relațiile bune pe care le are Teheranul cu o mare putere ca Rusia nu înseamnă și că acea mare putere este pregătită să poarte, pentru Iran, un război cu Statele Unite și aliații acestora. Faptul că un război total, nuclear sau mondial, este foarte puțin probabil reprezintă, însă, o consolare cam slabă – pentru că în acest moment Orientul este, ca de atâtea ori în trecut, un butoi cu pulbere. Și sunt destui cei care se joacă cu brichetele.
9
22
