Cum s-a ajuns de la Barack Obama la Donald Trump? Cei doi preşedinţi par atât de deosebiţi încât ai fi tentat să ajungi la concluzia că vin din lumi diferite. Dar în unele privinţe importante, Obama a pregătit venirea la putere a lui Trump. A spune că cei doi bărbaţi au venit cu abordări incredibil de diferite ale preşedinţiei este un eufemism dramatic. Pe tot parcursul celor două mandate ale sale, Obama a guvernat cu un profund respect pentru instituţiile guvernamentale şi stabilitatea generală, scrie USA Today, citat de Rador.

Trump si ObamaFoto: Stirile ProTV

Deşi a ajuns la putere cu un mandat puternic din alegerile din 2008, temperamentul său politic l-a determinat să caute poziţii de compromis cu republicanii. În calitate de preşedinte ales, el a plasat doi republicani în cabinetul propriu şi aproape că reuşise să-l coopteze pe al treilea, ceea ce ar fi constituit un nivel de bipartizanat fără precedent. Agenda legislativă a lui Obama a fost construită în mod similar, având în vedere bipartizanatul.

O treime din pachetul său de stimulente economice a fost destinată propunerilor de reduceri fiscale, din care multe fuseseră propuse anterior de republicani, iar planul său de reformă a sănătăţii prelua părţi egale din programul lui Mitt Romney din Massachusetts şi alternativa republicană la iniţiativa lui Bill Clinton pe această temă, din 1993. Ramurile de măslin întinse de Obama republicanilor În timp ce Obama le întindea ramuri de măslin republicanilor, legislatorii republicani le-au refuzat în repetate rânduri.

La o întrunire din ianuarie 2009, republicanii din Camera Reprezentanţilor s-au jurat să devină, potrivit cuvintelor liderului minorităţii John Boehner, "o insurgenţă antreprenorială" care se va bate cu democraţii pe toate fronturile. În acelaşi timp, liderul minorităţii Mitch McConnell a expus un plan similar în Senat. După cum îşi amintea mai târziu senatorul George Voinovich de Ohio, planul republican era tranşant - orice propunere a lui Obama va fi respinsă: "Dacă el era pentru, noi trebuia să fim împotrivă".

Rezistenţa totală a republicanilor în faţa lui Obama s-a dovedit a fi un succes electoral. Candidaţii agresivi aliniaţi la Tea Party au ajutat Partidul Republican să obţină din nou majoritatea în Camera Reprezentanţilor în 2010 şi apoi în Senat în 2014. Pe măsură ce masa republicanilor se orienta tot mai mult spre dreapta, această orientare a acaparat conducerea Camerei Reprezentanţilor şi a Senatului.

Probleme de rutină de administraţie precum plafonul datoriei au devenit, potrivit cuvintelor lui Mitch McConnell, "ostatice demne a fi folosite pentru şantaj". Atitudinea republicană care a ajuns să se cristalizeze în anii Obama a creat condiţiile pentru venirea preşedintelui Trump. Asemenea predecesorilor săi din Tea Party, din care mulţi sunt acum aliaţii lui principali din Congres, Trump este hotărât să distrugă normele şi procedurile aplicate de precedenţii preşedinţi.

De fapt, preşedinţia lui a arătat că îndelungata stabilitate a funcţiei depindea de multe ori de respectarea normelor şi obişnuinţelor informale de către comandantul-şef. Deşi americanii dispun într-adevăr de un sistem complex de verificări şi contraponderi, precum şi de reguli care creează limite pentru ceea ce pot face liderii politici, se dovedeşte că există multe posibilităţi pentru un preşedinte dispus să spargă tiparele precedente.

Spre deosebire de preşedinţii anteriori, care au încercat să proiecteze o imagine de transparenţă, Trump a făcut opusul - de pildă, refuzând să-şi prezinte veniturile fiscale şi ascunzând jurnalele Casei Albe pentru oaspeţi. În vreme ce Obama avea drept obiectiv bipartizanatul, Trump a dat curs planului Tea Party, folosind cele mai extreme şi radicale elemente ale coaliţiei sale politice. În loc să caute punctele de convergenţă, el vrea să divizeze.

În loc să se îndrepte spre mijloc pentru a câştiga de partea sa mai mulţi americani, el a aţâţat furia bazei sale printr-o serie de mitinguri politice partizane care au făcut din preşedinţia lui o extensie a propriilor campanii electorale. În loc să le întindă mâna liderilor opoziţiei, el îi ia în zeflemea pe Twitter. Preşedintele i-a acuzat pe unii din adversarii săi politici chiar de trădare, crimă care poate duce la pedeapsa capitală.

Iar în noaptea în care Camera Republicanilor l-a trimis în judecată, el i-a atacat pe democraţii "depravaţi" şi "fărădelege" la un miting din Michigan. "Nebunii de democraţi ai lui Nancy Pelosi din Cameră şi-au pus singuri o eternă marcă a ruşinii", a spus el. "Ei sunt cei care ar trebui suspendaţi, fiecare din ei". Dezinformare ca în Vestul Sălbatic Aceste schimbări drastice de la Washington sunt oglindite la nivelul naţiunii.

Dacă unele elemente ale presei de informaţii au devenit mai făţiş partizane din timpul lui Obama, acest proces a fost în mod clar accelerat în anii lui Trump. Reţele ca Fox News şi-au asumat cu mult mai multă siguranţă statutul de instrumente ale partidului, personalităţi de marcă precum Sean Hannity făcând campanie făţişă pentru preşedinte la scrutinul de la mijlocul mandatului şi coordonându-şi acţiunile cu oficialităţi ale administraţiei referitor la răspunsul la diverse scandaluri.

În condiţiile în care mediile sociale precum Twitter şi Facebook şubrezesc filtrele, spaţiul public comun a devenit tot mai mult un fel de Vest sălbatic al informaţiilor şi dezinformării. Din nou, criza ecosistemului mediatic era demult declanşată în timpul preşedinţiei Obama, dar el a încercat să o combată. A refuzat să ia decizii bazat pe "zgomotul" zilei şi a fost atent la felul în care se prezenta în ochii publicului.

De curând, fostul preşedinte i-a avertizat pe candidaţii democraţi să decupleze camera ecoului media, despre care crede că le întunecă judecata liderilor. Dimpotrivă, preşedintele Trump s-a cuplat deplin. S-a ridicat la putere prin exploatarea vicleană a lumii instabile a depeşelor de ştiri şi mediilor sociale şi, în calitate de preşedinte, şi-a exacerbat toate înclinaţiile cele mai alarmante. Şi nu este singurul.

Organizaţii politice şi blocuri elective care nu fuseseră mulţumite de direcţia pe care a dat-o ţării Obama s-au mobilizat în jurul lui Trump pe care îl consideră un campion şi un corectiv, iar el a fost bucuros să joace acest rol. În vreme ce Obama a salutat schimbările sociale, îmbrăţişând în final chiar şi legalizarea căsătoriilor gay, Trump s-a folosit în schimb de anxietăţile conservatorilor religioşi.

În vreme ce Obama a lansat programul Dreamer şi a încercat să încheie un acord pentru crearea unei modalităţi de obţinere a cetăţeniei pentru milioanele de imigranţi clandestini, Trump a promis să schimbe macazul într-o multitudine de feluri, de la interzicerea primirii imigranţilor din ţări musulmane până la ridicarea unui zid la frontiera mexicană. Şi în vreme ce alegerea lui Obama în calitate de prim preşedinte africano-american a însemnat pentru mulţi triumful suprem al diversităţii rasiale, preşedinţia lui Trump a însemnat renaşterea unui curent puternic de naţionalism alb.

În multe privinţe, America lui Obama şi America lui Trump dau impresia că ar fi ţări diferite. Dar de fapt ele sunt legate una de alta, ca un fel de extensie a celei de-a treia Legi a lui Newton dincolo de domeniul fizicii, asupra politicii: fiecare acţiune declanşează o reacţie egală şi opusă.