Nu, nu a fost doar Jeremy Corbyn. Înfrângerea zdrobitoare a stângii de săptămâna trecută a fost cauzată și de divizarea votului de către Partidul Liberal Democrat. Iată că iarăși, oferindu-se drept spălătorul de voturi al liberalismului britanic, nu a servit decât ca simplu companion de călătorie al conservatorismului britanic. Boris Johnson îi datorează o gratitudine enormă, scrie The Guardian, citat de Rador.
Interpretarea eronată a rezultatelor alegerilor - în mare parte pentru a se bucura de răul altuia sau pentru a arunca cu învinuiri - este sminteala tradițională a analiștilor post-electorali. Boris Johnson a câștigat alegerile printr-o copleșitoare victorie parlamentară, însă aici cuvântul-cheie este „parlamentară”. Voturile obținute de el, 43,6%, n-au fost decât cu 1,2% peste scorul obținut de Theresa May, iar zeci dintre parlamentarii săi au fost aleși cu mai puțin de 50% din voturi. Cele mai multe astfel de circumscripții - Kensington, Keighley, Bridgend, Chingford și Wood Green, de exemplu - reprezintă locuri pe care le-ar fi câștigat laburiștii dacă n-ar fi existat și o prezență a liberal-democraților.
Cât despre faptul că alegerile ar fi reprezentat un „al doilea referendum” privitor la Brexit, partidele anti-Brexit sau în favoarea unui al doilea referendum au câștigat mai multe voturi decât Johnson, chiar și dacă am presupune că toți conservatorii ar fi pro-Brexit. Da, alegătorii pro-Brexit par să fi dat năvală în sprijinul conservatorilor, mai ales în nord, și prin urmare e doar o orientare pe termen-scurt. Însă voturile liberal-democraților au crescut cu 1,3 milioane, adică 4,1%, în vreme ce Corbyn a pierdut 2,6 milioane. Voturile lui Johnson au crescut cu doar 304.000. Realitatea este aceea că la stânga centrului votul a fost divizat în mod catastrofal. Sondajele din cursul campaniei electorale au indicat ascensiuni ale laburiștilor doar atunci când liberal-democrații se prăbușeau.
Cu excepția epocii lui Tony Blair, laburiștii au fost mereu vulnerabili la dezertarea moderaților de stânga la liberali. Cumva, astfel de alegători au senzația că se pot exonera de vinovăția asocierii cu socialiștii fără a trece fățiș de partea conservatorilor. Se pot consola cu faptul că au votat „un blestem asupra ambelor case” [citat din Shakespeare - n.trad.]. În realitate nu au făcut-o. Ei efectiv i-au votat pe conservatori sau, în cele foarte puține circumscripții câștigate de liberal-democrați, au votat un „parlament blocat”.
Cum liberal-democrații sunt acum lipsiți de lider și în debandadă, trebuie să fi venit vremea ca ei să facă gestul onorabil de a se desființa. Ei ar trebui să inverseze vechiul mariaj din 1983 cu SDP [o dizidență laburistă cu care au fuzionat în 1988 - n.trad.] și să fuzioneze cu un Partid Laburist renăscut. Ar imprima avânt aripii moderate a laburiștilor și ar dilua influența facțiunii Corbyn.
Din vremea lui Lloyd George [premier în 1916-1922 - n.trad.], liberalii n-au mai părut capabili a câștiga vreun scrutin. Ei au oferit un tomberon electoral plasat între polii politici, un club parlamentar răsfățat de presă care se mai ocupă și cu scoaterea la licitație a unor demnități pentru donatorii bogați. Liberalii nu au reușit să valorifice nici regionalismul ori naționalismul. Ei nu au fost niciodată cu adevărat radicali, iar în coaliții au fost a cincea roată la căruță. Pe parcursul ultimului an partidul a fost un cămin de convalescență pentru războinicii răniți ai marilor partide, fapt luat în derâdere de alegători.
Acest partid este un băț anacronic în roatele politicii. Vremea lui s-a încheiat cu siguranță. Liberal-democrații ar trebui să se disperseze și să-și ofere influența lor moderatoare celor două partide mai mari, care au nevoie cu disperare de ea.
0
5
