De ce ar vota cineva Partidul Laburist? Dacă persoana A îți bate la ușă și-ți oferă 1.000 de lire, fără nici o condiție, iar persoana B îți oferă 100 de lire, de ce l-ai refuza pe A? E o întrebare care de multă vreme îi pune în încurcătură pe experți. Laburistul Jeremy Corbyn a promis mult mai multe cheltuieli publice decât (relativ) zgârciții conservatori. Și totuși, Partidul Conservator conduce cu o marjă de 11% în sondaje și pare că-și poate adjudeca victoria. Partidul Conservator a ieșit primul la șapte dintre ultimele 10 scrutine și, conform cel puțin unui sondaj, acum dețin o majoritate în defavoarea Partidului Laburist chiar și printre alegătorii din clasa muncitoare, potrivit The Guardian, citat de Rador.
În primele zile ale democrației de masă se credea că politicienii populiști vor falimenta țările promițând să împrumute și să risipească mereu mai mult din „banii altor oameni”. Apoi a prins teoria opusă, conform căreia pe măsură ce săracii se vor îmbogăți ei vor începe să voteze cu Partidul Conservator. În anii '60 Mark Abrams și Richard Rose puneau deja faimoasa întrebare: Trebuie să piardă Partidul Laburist? Și răspunsul era da, dacă partidul nu se va reforma.
Sub Harold Wilson și Tony Blair Partidul Laburist n-a făcut în mare altceva decât să imite Partidul Conservator și a câștigat alegeri. A asigurat centrul șovăielnic de lipsa sa de radicalism. Însă curentul conservator din substrat i-a atras curând pe alegători înapoi la dreapta, o tendință exacerbată recent și de lupta titanică pe tema Brexit-ului. Fenomenul i-a lăsat nedumeriți pe cei mai mulți analiști politici.
Cel mai clar răspuns provine de la universitarul american Jonathan Haidt, care încerca să înțeleagă cum naiba au putut oamenii să-l voteze pe George W. Bush. De ce și-ar fi dorit ei o inegalitate mai mare a averilor, o asistență medicală mai proastă și și mai multă lăcomie corporatistă. Răspunsul lui Haidt a fost că acești „abandonați” priveau politica drept un lucru care nu e legat doar de bani. Politica avea de-a face și cu familiile lor și cu siguranța lor colectivă, cu identitatea locală și de grup, cu religia și moralitatea văzute drept chestiuni personale, iar nu decretate de către stat. Da, le păsa și de ceilalți oameni și de echitate, dar le păsa și de ei înșiși.
Teza lui Haidt i-a tulburat profund pe democrați - cum ar trebui să-i tulbure și pe laburiștii din Regat. O analiză realizată de Matthew Goodwin și Roger Eatwell privind cine a votat pentru Brexit în Regat și cine pentru Donald Trump în SUA a constatat că e vorba de două triburi remarcabil de similare, în ambele cazuri susținerea fiind mult mai răspândită decât se presupunea inițial în toate categoriile de vârstă și în toate clasele sociale. În realitate, alegătorii tipici pro-Brexit și pro-Trump au venituri peste medie. Ceea ce au ei în comun este preocuparea pentru perpetuarea identității lor și a modului lor de viață. Ei se tem de cei din exterior și de nou-veniți. Brexit a fost la fel de mult aclamat în fostele orașe industriale aflate în declin economic ca și în comitatele conservatoare bogate.
Cele mai multe explicații suferă de pe urma neputinței de a separa disprețul liberal de o analiză lipsită de pasiuni. Declinul politicii de partid în favoare identității de grup este adesea atribuit - cel puțin de către londonezi - unor chestiuni legate de etnie și religie. Britanicii provinciali văd lucrurile altfel. Identitatea lor de grup este cea a cartierului sau orășelului propriu, asaltată de venetici de toate soiurile, cu copii seduși de lumini stridente și înlocuită cu imigranți și interminabile vile moderne trase la indigo.
După cum arată politologul Eric Kaufmann, venitul și proveniența socială au din ce în ce mai puțin impact asupra comportamentului alegătorului: „Alegătorii conservatori din convingere, dar neafiliați politic, din clasa muncitoare au migrat spre Partidul Conservator din cauza imigrației și a Brexit-ului. Pe de altă parte, cosmopoliții de succes bine educați optează pentru laburiști sau liberal-democrați.” Acest fapt se observă cel mai bine la corelația dintre voturile anti-Brexit și educația înaltă. Aceasta nu e o chestiune de economie, afirmă el, ci „o măsură a deschiderii psihologice și o viziune liberală asupra lumii”.
Ceea ce este - poate - deplorabil nu trebuie să devină și de neînțeles. Eu găsesc că alegătorii pro-Brexit detestă ca preocuparea lor naturală (în accepțiunea lor) pentru integritatea comunității proprii - sau chiar pentru suveranitatea statului britanic - să fie respinsă ca fiind xenofobie ori rasism. Când li se dau indicații de genul „schimbă-te sau mori”, ei răspund că oricum murim cu toții într-o zi. Da, o economie dinamică trebuie să fie deschisă la schimbare - inclusiv la migrația economică -, dar numai dacă beneficiarii îi pot convinge pe suferinzi că este în interesul lor. Oricum ar fi, va depinde de încredere. Nimic n-a distrus mai mult încrederea în guvernarea lui David Cameron decât ignorarea de către ea a opiniilor locale în privința planificării și a serviciilor publice. Oamenii care nu au încredere în aceia care le dispun să se schimbe vor căuta răzbunare - chiar și dacă îi costă bani.
Brexit a fost, desigur, schimbare - dar pentru unii alegători a fost o revenire imaginară la un trecut mai familiar. Trebuie să fi fost cel mai autentic vot conservator din istoria modernă britanică. De aceea a fost înțelept Boris Johnson când a continuat să mizeze pe Brexit, deși acum e neînțelept când rupe relațiile comerciale stabilite prin tratat cu UE. Este de asemenea motivul pentru care revenirea lui Corbyn la Partidul Laburist al anilor '40 - la un tărâm al naționalizărilor, locuințelor sociale și drepturilor muncitorilor - ar putea fi înțelept de conservatoare mai degrabă decât prostie crasă. Ar trebui să-i liniștească pe vechii laburiști, tot așa cum unii conservatori predică revenirea la imperiu.
Întotdeauna am gândit că e periculos ca liberalii să presupună că, în adâncul sufletului, conservatorii știu că valorile lor sunt egoiste și superficiale. Oamenii sunt conservatori prin natura lor. Noul populism înțelege acest lucru, că politica nu mai e acum „economia, prostule”. Politica e despre lucruri pe care oamenii le consideră mai importante decât banii. Aceia care condamnă Brexit-ul nu reușesc să înțeleagă că în realitate el n-a avut niciodată nimic de-a face cu UE, tot așa cum n-a avut nimic de face cu PIB-ul. Brexit e despre cât de departe pot merge britanicii pentru a defini și ocroti caracterul locului în care trăiesc.
Fix în acest moment, instinctul conservator pricepe acest lucru. La fel îl pricepe și Corbyn - de unde și poziția sa ezitantă referitor la Brexit. Când Brexit se va fi încheiat, liberalii vor fi aceia care vor avea un munte întreg de cățărat.
