Situația din Hong Kong este un coșmar pentru Xi Jinping. Președintele chinez a făcut din restabilirea puterii și demnității țării lui tema centrală a președinției sale. Însă o parte a teritoriului suveran al Chinei s-a afundat într-o anarhie violentă, scrie Financial Times, citat de Rador.
Universitățile s-au transformat în câmpuri de bătălie. Protestatarii aruncă cu cocktailuri Molotov în poliție, dar par totuși să-și mențină o doză solidă de susținere din partea populației. Trupele chinezești și-au făcut apariția pe străzi - însă deocamdată numai pentru a ajuta la curățarea drumurilor. Detașarea lor împotriva manifestanților ar putea arunca Hong Kong-ul într-o insurecție de durată, similar cu ce s-a întâmplat la Belfast în anii '70 și în Algeria în anii '50.
Dl Xi poate argumenta plauzibil că criza în sine nu a apărut din vina lui. Scânteia care a declanșat primele demonstrații în iunie a fost un proiect de lege pentru extrădarea suspecților penali din Hong Kong în China continentală. Mai toate sursele afirmă că ideea a fost impusă de Carrie Lam, șefa executivă a Hong Kong-ului. Atunci când Beijingul a sesizat amploarea opoziției, a încercat o reacție de bun simț, suspendând proiectul de lege. Dar la acel moment mișcarea de protest deja își diversificase obiectivele și prinsese un avânt irezistibil.
Dl Xi poartă o răspundere dintr-o perspectivă mai largă. În cei șapte ani de când a venit el la putere statul chinez a devenit semnificativ mai autoritar, fapt ce a pregătit terenul în Hong Kong pentru a reacție adversă la cârmuirea Beijingului.
Ca urmare a unei campanii anticorupție, pe continent au dispărut din viața publică personaje proeminente și în rândurile oficialilor partidului comunist a avut loc un val de sinucideri. Peste 1 milion de oameni au fost internați în lagăre de reeducare în provincia Xinjiang. Tratamentul la care sunt supuși cetățenii din Xinjiang este adesea invocat de manifestanții din Hong Kong drept probă cu privire la cât de departe este dispus Beijingul să meargă pentru a zdrobi diversitatea culturală și regională.
Sistemul judiciar din ce în ce mai kafkian din China continentală se află într-o antiteză izbitoare cu tradiția statului de drept din Hong Kong. Însă în epoca Xi intoleranța pentru libera exprimare și atitudinea de forță în raport cu justiția au început să se infiltreze de pe continent și în Hong Kong. Cazul unor librari din Hong Kong care au fost răpiți și ulterior încarcerați în China a transmis un semnal înfiorător - la fel ca și decizia de descalificare a unor parlamentari aleși în adunarea Hong Kong-ului care au pronunțat denaturat jurământul de loialitate față de China.
Cunoscuți activiști politici anti-Beijing precum Joshua Wong și Edward Leung au ajuns după gratii. Dl Wong a fost eliberat între timp, în vreme ce dl Leung, încă încarcerat, a aflat că sloganul său - „Hong Kong liber, revoluție acum!” - e scandat pe străzi.
Tensiuni inerente au existat dintotdeauna datorită formulei incomode „o țară, două sisteme”. În 2003 au avut loc mari proteste contra unui proiect de lege a securității naționale pentru Hong Kong, pentru care presa Beijingul. Dar în cei 15 ani care s-au scurs între predarea teritoriului de către Regatul Unit Chinei, în 1997, și venirea la putere a dlui Xi în 2012 acele tensiuni s-au dovedit a fi gestionabile. Cetățenii din Hong Kong puteau spera în mod rezonabil într-o evoluție a Chinei continentale spre o societate mai liberală și mai guvernată de legi pe parcursul deceniilor rămase până la integrarea deplină în China, programată pentru 2047.
Însă în epoca Xi China a regresat politic. Lozinci din perioada maoistă au fost revigorate și „Gândirea lui Xi Jinping” a fost înscrisă în constituția chineză. Libera exprimare a fost restricționată și mai mult, avocați specializați în drepturile civice au fost închiși, iar ONG-uri au fost dizolvate.
Cu greu ar putea deci să surprindă faptul că locuitorii din Hong Kong privesc acum cu oroare perspectiva integrării depline. Iar data fixată nu mai pare acum la o depărtare atât de mare. Cei mai radicali dintre protestatari au adesea un pic sub sau peste 20 de ani. Ei vor fi în floarea vârstei când se va realiza a doua predare în 2047. Prin urmare, afirmația lor cum că luptă pentru propria libertate nu poate fi luată ca o exagerare - chiar dacă tacticile lor pot fi contestate.
Actuala revoltă naște întrebări nu numai cu privire la modul în care dl Xi gestionează chestiunea Hong Kong-ului, ci și în privința întregului său proiect. Refrenul președintelui este „marea reîntinerire a poporului chinez”, iar esențială pentru aceasta este restabilirea integrității teritoriale naționale. După Hong Kong, următorul pas se intenționează a fi Taiwanul.
Guvernul chinez a amenințat în repetate rânduri că va invada Taiwanul dacă această insulă care se autoguvernează își va proclama vreodată formal independența. Totuși, dacă Beijingul nu e capabil să controleze străzile Hong Kong-ului, atunci ideea că China ar putea vreodată să cucerească cu succes Taiwanul pare neverosimilă.
La fel de tulburător pentru viziunea dlui Xi e faptul că rebeliunea din Hong Kong subminează o dogmă centrală a educației patriotice impuse de partidul comunist: anume că există „o singură China” și că toți chinezii nu-și doresc nimic mai mult decât a fi uniți. A devenit acum limpede că milioane de locuitori din Hong Kong nu simt că solidaritatea etnică e mai presus de îngrijorările lor politice legate de China continentală. Din contră, ei afirmă din ce în ce mai puternic o identitate separată a Hong Kong-ului, frecvent nuanțată și de prejudecăți împotriva locuitorilor de pe continent.
Urmărirea evenimentelor care se desfășoară în Hong Kong îți insuflă teama unei tragedii iminente. Însă găsirea unei soluții pașnice ar necesita ca dl Xi să dea dovadă de o modestie, deschidere și toleranță a opiniilor contrare care lui și sistemului creat de el par a le fi complet străine.
3
5
