În noaptea de după căderea Zidului Berlinului, în vreme ce priveam mulțimea de est-germani extaziați luând cu asalt bulevardul Kurfürstendamm din Berlinul de Vest, nu mi-a trecut prin cap că istoria ar fi fost pe punctul de a se sfârși. Din contră, mi se părea că, în fostele țări captive ale Europei de Est, istoria revenea, scrie Jackson Diehl în Washington Post, citează Rador.

Zidul BerlinuluiFoto: Hotnews

Comunismul impus de sovietici, scriam eu în acea noapte într-un articol pentru The Post, suprimase politica aflată la baza evenimentelor din perioada interbelică din Polonia, Ungaria, Cehoslovacia și alte state ale blocului estic. Când Zidul a căzut, acei curenți au reapărut brusc, ca și cum s-ar fi deșteptat dintr-un somn îndelungat. Mișcarea poloneză Solidaritate se scinda în facțiuni liberale, respectiv naționaliste, care aduceau cu partidele interbelice. În Iugoslavia ieșeau din nou la suprafață animozitățile etnice dintre sârbi și croați. Ungaria își redescoperise naționalismul interbelic într-o ceartă cu România.

30 de ani mai târziu, politica interbelică încă mai e activă în fostul bloc estic. Polonia e cârmuită de un guvern de dreapta cu mentalitate autoritară, într-o alianță strânsă cu Biserica Catolică reacționară. O pace tensionată domnește în rămășițele Iugoslaviei, scindată de un război etnic devastator. Ungaria, condusă de un guvern autoritar de dreapta în perioada interbelică, este acum dominată de semețul „iliberal” Viktor Orban, care a încercat să-l reabiliteze pe fostul dictator Miklos Horthy.

Deși aceste mișcări politice sunt băgate uneori la pachet cu populiștii moderni ai Europei de Vest, ele seamănă mai degrabă, în anumite privințe esențiale, cu predecesoarele lor din secolul 20. Sunt autoritare și reacționare din punct de vedere social - retorica anti-LGBTQ este o temă favorită a partidului de guvernare din Polonia. Relele interbelice precum iredentismul și antisemitismul sunt vii la nivelul forțelor politice consacrate, într-o proporție care de cealaltă parte a fostei Cortine de Fier nu există. Întrebați-l numai pe finanțistul evreu ungar emigrat George Soros, pe care Orban l-a distribuit în rolul de principal adversar al său la ultimele alegeri generale.

Ce mă surprinde este măsura în care a supraviețuit și politica vremurilor comuniste. În 1989 supoziția mea era că totalitarismul de tip sovietic era un implant străin care urma să dispară din acele țări care sunt mai apropiate de Berlin decât de Moscova. Însă unele moșteniri ale regimului comunist s-au dovedit a fi persistente - poate că din cauză că ele sunt mult prea compatibile cu mișcările iliberale resurgente.

Una dintre aceste moșteniri este utilizarea televiziunii naționale, de stat, pentru a face propagandă politică. După adoptarea democrației Polonia a luat măsuri pentru a face din televiziunea deținută de guvern o instituție independentă, similară cu BBC. Un curs întrerupt abrupt atunci când a venit la putere Partidul Lege și Justiție de dreapta, în 2015. Acum televiziunea de stat preamărește partidul de guvernare și-i denigrează pe opozanții lui într-o manieră ce evocă sumbru vremurile comuniste. În Ungaria Orban a mers un pas mai departe, folosindu-se de resursele statului și de afaceriști favorabili pentru a suprima aproape complet presa independentă.

O a doua moștenire este corupția omniprezentă la nivelul autorităților. În lumea nihilistă din punct de vedere moral a comunismului din blocul estic, toată lumea, de la polițistul rutier la secretarul de partid comunist, se simțea îndreptățită să exploateze sistemul spre propriul profit. Într-o măsură neliniștitoare, acest fapt nu s-a schimbat. Abia acum câteva luni a fost în sfârșit trimis după gratii Liviu Dragnea, cel mai puternic politician din România în deceniul început în 2010, pentru abuz de putere. Și, după cum a probat recent New York Times, subvențiile UE i-au îmbogățit pe rudele și prietenii vechi ai lui Orban.

În 1989 am prezis că Cehoslovacia se va întoarce la modelul de democrație pluralistă pe care-l avea pe timpul președintelui Thomas Masaryk (1918-1935). A făcut-o, inițial, mulțumită liderului Revoluției de Catifea, Vaclav Havel. Însă președintele de azi al Cehiei, Milos Zeman, este unealta murdară a intereselor rusești; premierul Andrej Babis a fost până de curând anchetat penal pentru fraudă. Premierul dubios al Slovaciei, Robert Fico, a fost forțat să demisioneze anul trecut, în urma asasinării în stil mafiot a unui jurnalist care investiga corupția.

Dar cea mai subversivă moștenire a comunismului ar putea fi tendința anistorică. După război, în vreme ce în Germania de Vest avea loc denazificarea, est-germanilor, ungurilor și polonezilor li se spunea că ei nu poartă nici o responsabilitate pentru fascism și Holocaust, care le-au fost înfățișate drept crime capitaliste. Guvernele de azi urmează același curs: adoptarea de către Polonia a unei legi care incriminează relatările despre Holocaust ce învinovățesc polonezi este exemplul perfect.

Cu greu poate fi surprinzător că în fosta Germanie de Est au prins cel mai bine mișcări cu simpatii fasciste precum Alternativă pentru Germania (AfD). La alegerile de luna trecută din statul estic Thuringia AfD a câștigat 23% din voturi, depășindu-i pe creștin-democrații cancelarului Angela Merkel. Liderul local al AfD, Bjorn Hocke, a denunțat Memorialul Holocaustului din Berlin și a cerut să se pună capăt „culturii comemorării” din Germania.

Evident, din multe puncte de vedere, Europa de Est o duce acum mult mai bine decât în 1989. Popoarele ei sunt mult mai prospere și - în ciuda autoritarismului în curs de infiltrare - mult mai libere. Însă euforia pe care am văzut-o și am împărtășit-o în acel weekend istoric la Berlin îmi pare acum, 30 de ani mai târziu, un pic naivă. Noi am subestimat tenacitatea culturii create de comunismul sovietic - și primejdiile revenirii la istorie.

de Jackson Diehl, Washington Post (traducere Rador)