''Moartea cerebrală” menționată de președintele francez Macron scoate în evidenţă călcâiul lui Ahile al celei mai puternice alianțe militare de pe planetă care cedează teren în fața Rusiei sau Turciei, prin intermediul reducerii dimensiunii prezenței americane în lume, scrie Rador, citând IlSole24Ore.
NATO „este puternică”, spune Jens Stoltenberg, răspunzând la constatarea lui Emmanuel Macron că „asistăm la moartea cerebrală a NATO”. Paradoxal, declarația secretarului general al Alianței Atlantice ar trebui să fie mai surprinzătoare decât cea a președintelui francez.
Pentru a fi puternic, nu este suficient să faci exerciții comune sau să trimiți trupe la granița rusă pentru a-i linişti pe polonezi şi pe locuitorii ţărilor din zona Mării Baltice. Toate acestea au un impact atunci când primul dintre aliați, președintele puterii care a creat NATO, este în complicitate cu Rusia lui Vladimir Putin.
Pe zi ce trece se descoperă din ce în ce mai mult felul (şi modul) în care Donald Trump s-a folosit de corpul său diplomatic și de Ucraina în scop electoral. Între timp, însă, Ucraina nu a primit ajutoarele militare necesare pentru a face faţă agresiunii Rusiei. Un alt exemplu este retragerea americană din nordul Siriei, de comun acord cu președintele turc Recep Tayyip Erdogan, dar nu și cu ceilalți aliați NATO, care a permis Rusiei să devină protagonistul în acea regiune.
Aliatul turc
Când președintele Statelor Unite se comportă astfel; când Turcia, a doua armată a alianței, ignoră preocupările aliaților, atunci este clar că NATO are o problemă. La nivel militar, va rămâne cea mai puternică alianță de pe planetă, dar din punct de vedere politic și strategic, nu funcționează. Macron se folosește de acea doză de aroganță atât de naturală francezilor și în domeniul alianțelor militare, de fapt, atunci când un francez propune un rol mai important pentru Europa, se suspectează mereu că în spate există ambiția gaullistă de a sta în fruntea unei apărări continentale, separată de Statele Unite.
Însă constatarea președintelui Macron și necesitatea ca, în această lume instabilă, Europa să nu fie doar o piață economică, ci să facă mai mult pentru propria apărare, sunt probleme reale. „America First”, strategia atât de brutal urmărită de Donald Trump nu se va încheia dacă anul viitor la Casa Albă va veni un democrat. Reducerea prezenței în lume, probabil și în Europa, este o dinamică, nu politica unui singur președinte. În intervenţiile sale electorale, Elizabeth Warren, cea mai acreditată democrată, nu a vorbit niciodată despre NATO, Orientul Mijlociu, Rusia sau China, ci doar despre modul în care trebuie reformată America.
Inițial, problema era doar Uniunea Sovietică și restul blocului comunist din Europa. Prima formă de alianță europeană după război a fost Tratatul de la Dunkirk, din 1947. Franța și Marea Britanie au decis să-şi unească forțele în cazul unei agresiuni: pe-atunci, cea mai gravă amenințare era o posibilă reînviere a nazismului în Germania, nu Stalin. Doi ani mai târziu, la 4 aprilie 1947, alianța a devenit mai formală și mai largă, cu 12 țări, inclusiv cele de cealaltă parte a Atlanticului: Statele Unite și Canada. Lua naştere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (North Atlantic Treaty Organization). Printre ţările fondatoare se afla şi Italia.
America a fost cea care a condus și a stabilit mijloacele și obiectivele principale ale acestei noi apărări colective a Europei. Mai degrabă blândă și teoretică la început. Războiul din Coreea a fost primul clopoţel de alarmă. NATO nu a participat ca organizație: teatrul său era vechiul continent. În 1950, însă, Coreea demonstra că ambiția lumii comuniste era cucerirea a ceea ce nu era. În Asia, ca și în Europa.
Mai mult decât în oricare altă parte, rațiunea tratatul este articolul 5 care angajează întreaga alianță să apere o țară membră în caz de atac. În lunga istorie a Războiului Rece, articolul nu a fost niciodată invocat. A fost însă, după atacul din SUA, din 11 septembrie 2001, când toți ceilalți membri ai NATO erau gata să-l aplice.
Unitatea și solidaritatea nu au fost mereu prerogativele alianței. Convins că NATO și-a limitat ambițiile de putere, Charles de Gaulle a decis să o părăsească în 1966, făcând din Franța un aliat extern, liber să nu adere la deciziile colective.
La ce ne foloseşte?
Născută pentru a pune în pericol amenințarea sovietică și având Europa ca teatru de acțiune, pe lângă faptul că nu a aplicat niciodată articolul 5 în timpul Războiului Rece, NATO nu a folosit niciodată armele sale. Prima sa intervenție a fost pentru eliberarea Kuweitului, invadată de Saddam Hussein în 1990/91. Victoria și noile scenarii mondiale au obligat NATO să facă o reflecție fundamentală: la ce folosim? URSS nu mai exista, însă în lume apăreau noi amenințări, convenționale: terorism, miliții, atacuri cibernetice. Europa nu mai putea fi singurul său „câmp de luptă”.
În anii '90 au urmat intervențiile controversate în Bosnia și Kosovo; iar în deceniul următor altele şi mai controversate în Afganistan și Libia. De asemenea, NATO s-a angajat să antreneze armata irakiană și patrulele anti-piraterie din Oceanul Indian.
În 2009, Franța a revenit ca membru cu drepturi depline. Între timp, NATO se extindea în Europa fostului bloc sovietic, devenind o alianță în 29. Extinderea a consolidat Alianța, însă în acelaşi timp l-a ajutat şi pe Putin să devină principalul său adversar. Într-un anumit sens, extinderea către Est a provocat cea mai importantă reflecție politică din istoria NATO, indecisă dacă să satisfacă solicitările țărilor din est, susținute de opiniile lor publice, sau să aleagă oportunitatea geopolitică de a menține relații bune cu Rusia?
Până în 2014, Rusia a avut o reprezentare permanentă în cartierul general NATO din Mons, în apropiere de Bruxelles. Relațiile s-au răcit ajungând la limita ostilității după invazia Ucrainei și anexarea Crimeii. Apoi a sosit Erdogan cu ambițiile sale post-otomane, nu mai puțin imperiale decât cele ale Rusiei lui Putin. Astăzi, acestea sunt principalele amenințări la adresa stabilității NATO și la rolul pe care Macron cere să îl definească cu forță.
Cine plăteşte?
Există o ultimă problemă care face ca relația dintre aliații europeni și cei americani (complicată deja de personalitatea lui Trump) să fie dificilă: cine plăteşte cheltuielile militare? Alianța a stabilit că în PIB-ul fiecărei țări membre, nu mai puțin de 2% trebuie să fie dedicat cheltuielilor militare. În afara Statelor Unite, sosesc bani doar de la Grecia, Estonia, Marea Britanie, România, Polonia și Letonia. Lituania este la 1,98%; Italia, printre ultimii, la 1,22%.
Articol de Ugo Tramballi
4
1
