Săptămâna trecută a devenit incontestabil: 2019 a devenit anul protestatarului în stradă. Cu sute de mii de participanţi la marşuri în Hong Kong şi Santiago, Liban şi Londra, ceea ce a devenit o explozie globală a puterii oamenilor declanşează panică în rândul multor guverne - şi aduce în atenţie unele întrebări interesante despre cum şi de ce se întâmplă toate acestea, potrivit Washington Post, citat de Rador.
Desigur, fenomenul nu este nou, nici în vremurile moderne. De la sfârşitul anilor 1980, când oamenii au ieşit în stradă în Filipine şi Coreea de Sud, iar apoi în ţările captive din Europa de Est, mişcările unor mase de oameni au răsturnat guverne sau, cel puţin, au creat frământări politice.
Dar anul acesta este excepţional prin amploarea şi diversitatea revoltelor. În Hong Kong, unde s-a ajuns de acum la 20 de săptămâni consecutive de proteste de masă, se petrece poate cea mai remarcată revoltă. Dar în Orientul Mijlociu au avut loc demonstraţii în Algeria, Sudan, Egipt şi Irak, pe lângă Liban.
În America latină, răscoalele din Chile au urmat protestelor de masă din Ecuador, Argentina şi Honduras. În Europa de Est, România, Slovacia, Republica Cehă, Serbia şi Georgia au fost zdruncinate. Vladimir Putin a trebuit să se lupte cu cele mai ample demonstraţii de stradă care au avut loc în Rusia din 2012 încoace. Şi lista continuă.
De ce acum? În definitiv, economia mondială încă mai creşte, la fel cum face de un deceniu. În cea mai mare parte a lumii, sărăcia este în declin. Guvernele din multe ţări unde oamenii participă la marşuri sunt corupte, represive sau pur şi simplu nefuncţionale - dar nu în măsură mai mare decât au fost decenii la rând.
Explicaţiile facile abundă. În Chile, unde cel puţin 18 oameni au murit în timpul demonstraţiilor, corespondenţii străini care s-au grăbit să ceară explicaţii „intelligentsiei” cu înclinaţii de stânga de la Santiago au construit o poveste suspect de ideologică: "neoliberalismul" pe care l-a practicat Chile în ultimii 30 de ani a dat greş, spune această versiune. Dar staţi aşa. Rata sărăciei a scăzut de la aproape 50% la 6% în această perioadă, standardele de viaţă au crescut spectaculos, iar inegalitatea este mai puţin severă decât în toate celelalte ţări latino-americane cu două excepţii.
Unii analişti din Orientul Mijlociu au tras concluzia că manifestaţiile din Irak şi Liban au arătat că oamenii s-au săturat în fine de sectarism, în special cel promovat de Iranul şiit. Poate - dar asta nu explică revoltele din Algeria, Sudan şi Egipt - ţări sunnite. Un sondaj realizat de New York Times plasează "o contestaţie mai zgomotoasă decât de obicei împotriva elitelor în ţările în care democraţia este o sursă de dezamăgire". Dar asta nu explică ceea ce se întâmplă în Algeria sau Hong Kong.
O concluzie simplă ar putea fi că protestele la nivel mondial nu au alte caracteristici comune decât tactica de a ieşi în stradă. Dar eu cred că nu este doar atât. În Hong Kong şi Egipt, Chile şi Liban, mişcările au două lucruri în comun: mediile sociale universale şi o generaţie tot mai numeroasă de tineri nemulţumiţi care sunt maeştri ai acestora. Combinaţia celor doi factori a modificat balanţa de putere dintre guvern şi societate atât în statele democratice cât şi în cele autoritare.
Protestele din Chile au început nu de la sindicate sau partidele de opoziţie, ci de la elevii de liceu care au folosit mediile sociale pentru a face apel la ciclişti să sară peste turnicheţii de pe drumuri în semn de protest faţă de o creştere a taxei. Protestul a devenit viral; guvernul, prins nepregătit, a reacţionat excesiv şi a chemat armata să intervină. La scurt timp, întreaga ţară era cuprinsă de frământări. În mod similar, revoltele din Liban au pornit de la tinerii indignaţi de o taxă pe apelurile telefonice pe WhatsApp.
În Egipt, mii de microbişti în majoritate tineri bărbaţi au ieşit pe străzile din Cairo drept răspuns la apelul unui om de afaceri până atunci necunoscut care a postat înregistrări video pe YouTube prin care denunţa corupţia. Regimul panicat al lui Abdel Fatah al-Sissi a reacţionat arestând numeroşi activişti ai opoziţiei care nu aveau nimic de-a face cu acest canal al nemulţumirilor complet nou.
De departe cel mai rafinat mod de utilizare a noilor medii este cel al mişcării de opoziţie din Hong Kong, care s-a folosit de acestea pentru a rămâne fără lideri. Activiştii se coordonează pe aplicaţii securizate de felul Telegram; au folosit o altă aplicaţie pentru a identifica şi a evita intervenţiile poliţiei înainte ca Apple să retragă acest instrument, la presiunile Beijingului. La fel ca în alte părţi, coloana vertebrală a mişcării o constituie tinerii, inclusiv adolescenţi.
Aceasta este o generaţie motivată, care face presiuni pentru declanşarea unor schimbări spectaculoase în status quo-ul politic. În această privinţă, tinerii din 2019 seamănă puţin cu cei din 1968. Dexteritatea pe care o au în folosirea noilor tehnologii ale comunicaţiei le uşurează atragerea unor adepţi, evitarea canalelor obişnuite de dezbatere publică şi le permite să ia prin surprindere guvernele. Ei sunt capabili să mobilizeze efective mari pe probleme punctuale, precum creşteri de taxe, şi să profite de nemulţumirea generală care altfel ar putea rămâne neexprimată.
Protestele de masă pe care le-au generat au avut obiective foarte diferite în locuri foarte diverse. Dar ele sunt zorii unei noi epoci de conflict politic.
3
2
