Piruete, răsturnări de situaţie şi dezastre de dimensiunea celui de la Trafalgar. În trei ani şi jumătate, Brexit a dat naştere multor schimbări, în aşa măsură că divorţul dintre Regatul Unit şi Uniunea Europeană oscilează între vodevil şi psihodramă. "Super Sâmbăta" programată de Boris Johnson sâmbătă, 19 octombrie, trebuia să marcheze sfârşitul acestui interminabil şi lamentabil foileton, scrie Le Monde, citat de Rador.

Protest pro-Brexit la LondraFoto: Captura YouTube

Dezbaterea parlamentară organizată de urgenţă într-o sâmbătă - pentru prima dată de la războiul Malvinelor în 1982, la mai puţin de 48 de ore după publicarea noului acord de separare, trebuia să-i permită prim-ministrului să concretizeze printr-un vot fulger elanul produs de o negociere în viteză cu Uniunea Europeană (UE).

Obosiţi, 322 de deputaţi (la 306) au spulberat speranţele lui Johnson, adoptând amendamentul Letwin, care suspendă votul parlamentar pe acord până ce va fi adoptată legea destinată să-l transpună în dreptul britanic. Făcând acest lucru, prin acţiunea legii Benn, şi ea impusă lui Johnson de Westminster, prim-ministrul este obligat să solicite o amânare a datei limită a Brexit, fixată pe 31 octombrie, un termen pe care el a jurat să nu-l depăşească. Pentru a-şi sublinia dezacordul, el a adresat Bruxelles-ului o cerere seacă de amânare nesemnată, însoţită de o scrisoare semnată şi amabilă prin care îşi exprimă refuzul pentru amânare, care, după părerea lui, "ar face rău" atât Regatului Unit cât şi Europei.

Cu zece zile înaintea termenului fatidic, peisajul politic britanic a atins un maxim de confuzie, care marchează un nou şi îngrijorător grad de degradare a celei mai vechi democraţii din lume. Prim-ministrul contrazice oficial Parlamentul, care, la rândul lui, îşi confirmă incapacitatea de a ieşi din conflictul politic ce paralizează ţara.

Situaţie suprarealistă

Eşecul de sâmbătă rezultă în mare parte din concesiile spectaculoase ale lui Johnson în privinţa Irlandei de Nord. Frontiera vamală cu restul Regatului Unit pe care a acceptat-o este greu digerabilă. Refuzul deputaţilor se explică şi prin neîncrederea lor într-un prim-ministru care, îndulcind promisiunile făcute de Theresa May de aliniere la regulile europene, compromite şansele încheierii unui viitor acord de liber-schimb cu UE.

Această situaţie suprarealistă pune împotriva voinţei ei UE în poziţie de arbitru al unei dispute britanice. Dacă Europa - după modelul lui Emmanuel Macron - are reţineri să acorde o amânare a Brexit, întăreşte ameninţarea cu un "no deal" şi îl ajută pe Boris Johnson să-i fie adoptat acordul. Dacă cei 27 lasă să se înţeleagă că vor ceda, dau garanţii opoziţiei. Prudent, Bruxellesul n-ar trebui să ia poziţie înaintea următoarelor etape prevăzute de Camera Comunelor: luni, dl Johnson ar trebui să încerce să obţină un vot pe acord, apoi marţi pe legea de aplicare.

Imediat după referemndumul din 2016 al cărui rezultat era strâns, era tentant, pentru proeuropeni, să dorească ca britanicii să se răzgândească. Dar în trei ani, opoziţia laburistă nu a încercat cu adevărat să răstoarne situaţia. Dezbaterea s-a înveninat până în punctul în care să se focalizeze pe o înfruntare între deputaţi şi "popor" pe care Boris Johnson o exploatează şi care hrăneşte antiparlamentarismul. De aceea este urgent să se termine cu acest foileton prost şi să se recunoască realitatea Brexit. Cu atât mai mult cu cât, chiar dacă Westminster-ul sfârşeşte prin a ratifica acordul, calea accidentată a divorţului va fi lungă: viitorul relaţiilor dintre Londra şi cei 27 mai trebuie scris. (traducere Rador)