Foreign Affairs: "Ultima bătălie a dictatorilor - De ce noii autocrați sunt mai slabi decât par"

de Alexandra Zorilă     HotNews.ro
Vineri, 11 octombrie 2019, 23:06 Actualitate | Internaţional


Xi Jinping si Vladimir Putin
Foto: kremlin.ru
Ultima decadă a fost una bună pentru dictatură. Influența globală a celor mai puternice țări cu guverne autoritare, China și Rusia, a crescut rapid. Pentru prima dată de la sfârșitul secolului 19, PIB-ul acumulat al autocrațiilor este acum egal, sau îl depășește pe cel al democrațiilor liberale. Chiar și ideologic, autocrații par să fie în ofensivă: la summitul G-20 din iunie, de exemplu, președintele Vladimir Putin a renunțat la obișnuita și falsa lui susținere că Rusia se ridică la standardele democrației liberale, declarând, în schimb, că liberalismul modern este "depășit", scrie Yascha Mounk, în articolul său din Foreign Affairs.

În sens contrar, ultima decadă a fost groaznică pentru democrație. Potrivit Freedom House, lumea este acum în cel de-al 13-lea an consecutiv de recesiune democratică la nivel global. Democrațiile au căzut sau au fost erodate în fiecare regiune, din Burundi până în Ungaria, Tailanda și Venezuela. Cel mai îngrijorător este faptul că instituțiile democratice s-au dovedit a fi surprinzător de fragile în țările în care păreau odată stabile și sigure.

În 2014, am sugerat că un val în creștere de partide și candidați populiști ar putea provoca daune serioase instituțiilor democratice. În acea vreme, argumentul meu a fost amplu contestat. Potrivit consensului academic, demagogii nu ar fi putut să câștige puterea în democrațiile cu vechime din America de Nord și din vestul Europei. Și chiar dacă ar fi reușit, ar fi fost constrânși de instituțiile puternice ale acelor țări și de societățile lor civile vibrante. Azi, vechiul consens este mort.

Ascensiunea lui Donald Trump în Statele Unite, Matteo Salvini în Italia și Jair Bolsonaro în Brazilia a demonstrat că populiștii pot să câștige puterea în unele dintre cele mai prospere și cu tradiție democrații din lume. Iar erodarea rapidă a democrației în țări precum Ungaria și Venezuela a arătat că populiștii chiar pot să-și transforme țările în regimuri autoritare competitive sau chiar în dictaturi. Argumentul controversat pe care l-am expus acum cinci ani a devenit înțelepciune comună.

Însă acest nou consens se află în pericol de a se cristaliza într-un conformism la fel de greșit. în timp ce înainte cercetătorii obișnuiau să spere că este doar o chestiune de timp până unele dintre cele mai puternice autocrații din lume vor fi forțate să se democratizeze, acum ei admit prea repede că aceste regimuri au rezolvat permament provocarea pe care o presupune susținerea legitimității lor. Crezând, odată, că democrația liberală este punctul final evident al evoluției politice a umanității, mulți experți asumă acum că miliarde de oameni din lume vor renunța cu bucurie la libertatea individuală și la autodeterminare colectivă. Optimismul naiv a făcut loc pesimismului prematur.

Noul tip ortodox de a privi lucrurile este înșelător mai ales în ceea ce privește viitorul pe termen lung al guvernelor care promit să întoarcă puterea poporului, dar erodează, în loc, intituțiile democratice. Aceste dictaturi populiste, în țări precum Ungaria, Turcia și Venezuela împart două caracteristici importante: în primul rând, conducătorii lor au venit la putere prin intermediul alegerilor libere, cu un mesaj anti-elitist și anti-pluralist.

În al doilea rând, acești lideri au folosit apoi aceste victorii pentru a concentra puterea în propriile mâini, prin slăbirea independenței instituțiilor cheie, precum justiția; limitând abilitatea partidelor de opoziție de a se organiza; sau subminând agențiile de presă cu atitudine critică. (Prin dictaturi populiste mă refer atât la dictaturile categorice, în care opoziția nu mai are o șansă reală de a înlocui guvernul prin alegeri, cât și la regimurile autoritare competitive, în care alegerile păstrează semnificație reală, chiar dacă opoziția este forțată să lupte pe un teren foarte dezavantajos).

Potrivit noului mod conformist de a vedea lucrurile, amenințarea populistă la adresa democrației este un drum cu sens unic. Odată ce lideri forte au reușit să concentreze puterea în propriile mâini, jocul pentru opoziție s-a terminat. Dacă un număr semnificativ de țări cedează dictaturii populiste peste ani, perspectiva pe termen lung a democrației liberale ar fi una sumbră. Dar această narațiune nu ia în calcul un factor crucial: legitimitatea dictatorilor populiști depinde de abilitatea lor de a menține iluzia că vorbesc "pentru popor". Iar cu cât mai multă putere aceștia adună, cu atât mai puțin plauzibil pare acest pretext.

Acest lucru aduce posibilitatea unui cerc vicios al legitimității populiste: când o criză internă sau un șoc extern scade popularitatea regimului populist, acel regim trebuie să recurgă la și mai multe forme de opresiune vizibilă pentru a perpetua puterea.

Însă cu cât este mai vizibilă opresiunea, cu atât va dezvălui mai tare golul afirmațiilor de guvernare în numele poporului. În timp ce segmente tot mai mari de populație ajung să recunoască că sunt în pericol de a-și pierde libertățile, opoziția față de regim ar putea crește tot mai mult. Rezultatul final al acestei lupte nu este, în niciun caz, predestinat. Însă dacă ultima decadă a fost deprimant de proastă pentru democrație, următoarea s-ar putea să se dovedească a fi surprinzător de grea pentru autocrați.

Dilema lui Erdogan

În America de Nord și vestul Europei, liderii populiști au câștigat control la cele mai înalte niveluri de putere numai în decursul utlimilor câțiva ani. În Turcia, pe de altă parte, Recep Tayyip Erdogan se află la putere de aproape 20 de ani. Țara oferă, prin urmare, un caz de studiu ideal pentru felul în care dictatorii populiști capturează puterea și pentru provocările cu care se confruntă când asuprirea vizibilă le afectează legitimitatea.

Erdogan a devenit prim ministru în 2003, candidând cu o platformă populistă ca la carte. Sistemul politic al Turciei, a susținut el, nu era cu adevărat democratic. O mică elită controla țara, ignorând voința poporului de fiecare dată când oamenii îndrăzneau să se se întoarcă împotriva preferințelor acestei elite. Doar un lider curajos, care reprezenta "turcul din popor", ar putea să înfrunte această elită și să readucă puterea poporului. Avea dreptate într-o privință. Elitele seculare ale Turciei controlaseră țara pentru cea mai mare parte a secolului, suspendând democrația de fiecare dată când nu reușeau să obțină ce doreau.

Între anii 1960 și 1997, țara a trecut prin patru lovituri de stat. Dar deși diagnosticul lui Erdogan era în mare parte corect, tratamentul promis s-a dovedit a fi mai rău decât boala. În loc să transfere puterea poporului, el a redistribuit-o unei noi elite, realizată chiar de el. Pe parcursul celor 16 ani de putere - în prima parte ca prim ministru și după, din 2014, ca președinte - Erdogan a eliminat oponenți din cadrul armatei; a nominalizat partizani care îi stăteau la dispoziție în tribunale și în comisii electorale; a concediat zeci de mii de profesori, academicieni, funcționari publici; și a închis un număr incredibil de mare de scriitori și jurnaliști.

Chiar și în timp ce Erdogan lucra la consolidarea puterii sale, a profitat de abilitatea sa de a câștiga alegerile pentru a susține narațiunea care i-a alimentat ascensiunea. El era liderul ales liber al Republicii Turce; criticii săi erau trădători sau teroriști care ignorau voința poporului. Deși observatorii internaționali considerau alegerile din Turcia profund viciate, iar cercetătorii din științele politice au început să clasifice țara ca pe un regim autoritar competitiv, această narațiune l-a ajutat pe Erdogan să-și consolideze susținerea din partea unei porțiuni mari de populație. Atât timp cât câștiga, putea să se bucure de tot, fără să piardă pe niciun plan: controlul său excesiv asupra sistemului înclina terenul de joc electoral, făcând lucrurile mai ușoare pentru el în câștigarea unui mandat popular. Acest mandat, în schimb, ajuta la legitimizarea guvernării sale, permițându-i să mențină și mai bine sistemul sub control.

Cu toate acestea, recent, povestea de legitimizare a lui Erdogan - setul de afirmații prin care își justifică guvernarea - a început să se destrame. În 2018, economia Turciei a intrat în colaps, un rezultat al gestionării proaste a președintelui. La alegerile municipale din martie, partidul AKP al lui Erdogan a pierdut Ankara, capitala Turciei, și Istanbul, cel mai mare oraș. Pentru prima dată de la preluarea puterii, Erdogan a fost pus față în față cu o alegere dificilă renunțarea la o parte din putere prin acceptarea înfrângerii sau compromiterea narațiunii de legitimizare prin respingerea rezultatelor alegerilor. Erdogan a ales a doua opțiune.

La câteva săptămâni de la alegerile pentru Primărie din Istanbul, comisia de alegeri a anulat rezultatele și a ordonat organizarea altor alegeri, în iunie. Acest lucru s-a dovedit a fi o mișcare greșită. Un număr mare de cetățeni din Istanbul care l-au susținut înainte pe Erdogan și partidul său, au fost atât de furioși din cauza sfidării sale directe față de voința populară, încât s-au întors împotriva lui. Candidatul AKP a suferit o înfrângere mult mai mare în cea de-a doua rundă de alegeri.

Încercând și eșuând să anuleze voința poporului, Erdogan se cofruntă cu acum cu posibilitatea unei spirale descendente. Din cauza faptului că a pierdut o mare parte din legitimitatea sa, a devenit mai dependent de măsurile de opresiune pentru menținerea puterii. Însă cu cât va asupri mai ostentativ propriul popor, cu atât legitimitatea sa va avea de suferit. Implicațiile acestei transformări se extind cu mult dincolo de Turcia. Populiștii autoritari s-au dovedit a fi înfricoșător de capabili în eliminarea oponenților democrați. Însă așa cum arată cazul lui Erdogan, ei se vor confrunta, în cele din urmă, cu propriile obstacole serioase.

Un viitor al autocrației?

Este tentant să aruncăm mizele în lupta dintre populiștii autocrați și instituțiile democratice, în termeni exitențialiști. Dacă populiștii reușesc să capete control concret asupra instituțiilor cheie, precum justiția și comisiile electorale, democrației i-a sunat ceasul. Însă concluzia aceasta este prematură. Până la urmă, o literatură bogată sugerează că tot felul de dictaturi au fost vulnerabile, de-a lungul istoriei, la schimbări democratice. Între sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial și căderea Uniunii Sovietice, de exemplu, dictaturile aveau șanse de 2% să cadă, în fiecare an. În anii 1990, șansele au crescut la 5%, potrivit studiului realizat de Adam Przeworski și Fernando Limongi. În mod clar, concentrarea puterii care caracterizează toate dictaturile nu se traduce în mod necesar în durabilitatea acelei puteri. În loc să asumăm că ascensiunea dictaturilor populiste înseamnă sfârșitul aspirațiilor democratice în țări precum Ungaria, Turcia și Venezuela, este necesar să înțelegem circumstanțele în care aceste regimuri ar putea avea succes sau ar putea să dea greș.

Studiile recente legate de regimurile autoritare sugerează că există motive să credem că dictaturile populiste se vor dovedi a fi relativ stabile. Din moment ce cele mai multe dintre sunt situate în țări prospere, își permit să canalizeze recompense generoase către susținătorii regimului. Din moment ce guvernează peste state puternice cu birocrații bine puse la punct, liderii se pot asigura că ordinele lor sunt îndeplinite la timp și în mod loial. Din moment ce controlează servicii de securitate bine dezvoltate, pot monitoriza și pot respinge activitatea opoziției Și din moment ce sunt încorporate în partide de guvernare eficiente, pot recruta cadre de încredere și pot gestiona cirzele de succesiune.

Pe de altă parte, multe dintre țările pe care aceste regimuri le controlează au, de asemenea, caracteristici care au favorizat democratizarea în trecut. Ele au de obicei un nivel ridicat al educației și al dezvoltării economice. Conțin mișcări de opoziție cu tradiții puternice și cu instituții proprii, relativ stabile. De multe ori se învecinează cu națiuni democratice și se bazează pe democrații pentru prosperitatea lor economică și pentru securitatea militară. Poate cel mai important, multe dintre aceste țări au o istorie recentă a democrației, care poate întări revendicările populare pentru libertăți personale și poate oferi oamenilor un model pentru o tranziție democratică, când regimul autoritar cade, în cele din urmă.

În concluzie, aspectele structurale la care este atent cercetătorul de obicei, pentru a evalua cea mai probabilă soartă a regimului autoritar, sunt echilibrate, în cazul dictaturilor populiste. Acest lucru face cu atât mai importantă luarea în considerare a unui factor care a fost de multe ori ignorat în literatură sursele și durabilitatea legitimității.

Promisiuni încălcate

În secolul 20, cădearea democratică a luat, de obicei, forma unei lovituri de stat. Când conflictele dintre facțiunile politice produceau blocaje exasperante, un ofițer militar carismatic reușea să își convingă semenii să liciteze pentru putere. Tancurile apăreau în fața Parlamentului, iar dictatorul aspirant lua frâiele puterii. Natura explicit antidemocratică a acestor lovituri de stat a creat probleme serioase de legitimitate pentru regimurile care au luat naștere după.

Orice cetățean care ține la libertatea individuală sau la autodeterminarea colectivă poate recunoaște ușor pericolele pe care aceste guverne autoritare le ridică. Cât timp aceste dictaturi s-au bucurat de susținere populară reală, acest lucru se baza pe abilitatea lor de a oferi anumite bunuri politice. Ele au oferit protecție în fața altor extremiști. Au jurat să construiască un sistem politic care va elimina haosul și neînțelegerile competiției democratice.

Mai presus de toate, au promis mai puțină corupție și o creștere economică mai rapidă. În cele mai multe cazuri, acele promisiuni au fost greu de respectat. Dictaturile produc, frecvent, haosul propriu: intrigi de palat, tentative de lovituri de stat, protestele maselor. În multe cazuri, politicile lor economice s-au dovedit a fi imprevizibile, ducând la perioade de hiperinflație sau de criză. Cu puține excepții, ele au suferit din cauza nivelului mare de corupție. Dar pentru toate aceste dificultăți, poveștile lor de legitimizare erau de obicei coerente. Deși de multe ori nu reușeau, aceste dictaturi ar fi putut, în principiu să dea bunurile promise.

Acest lucru nu se aplică în cazul dictaturilor populiste. Așa cum ilustrează cazul lui Erdogan, populiștii vin la putere cu promisiunea unei democrații mai profunde. Acest lucru le permite să construiască mult mai ușor dictaturi în țări în care majoritatea populației rămâne angajată față de valori democratice. În loc de acceptarea unui schimb explicit între autodeterminare și alte bunuri, precum stabilitatea sau creșterea economică, susținătorii partidelor populiste cred, de obicei, că le pot avea pe toate.

Ca rezultat, populiștii se bucură frecvent de o popularitate imensă în timpul primilor ani la putere. Dar după ce autoritatea le este consolidată, dictatorii populiști nu reușesc să respecte cea mai importantă promisiune. Aleși cu speranța că vor reda puterea poporului, ei, în schimb, fac imposibilă înlocuirea lor. Întrebarea crucială este ce se întâmplă în momentul în care acest lucru devine prea evident ca populația să îl mai ignore.

Cercul vicios

La un moment dat în timpul mandatului lor, pentru dictatorii populiști există probabilitatea de a se confruta cu o criză acută. Chiar și liderii onești și competenți își pot vedea popularitatea scăzând din cauza unor evenimente asupra cărora nu au mult control, precum recesiunea la nivel global, dacă își mențin poziția destul de mult timp. Există și motive bune să credem că dictaturile populiste sunt mai predispuse la crize autoprovocate, decât democrațiile. Urmărind baza de date comprehensivă la nivel global a guvernelor populiste din 1990, de exemplu, am demonstrat, împreună cu cercetătorul Jordan Kyle, că țările democratice conduse de populiști tind să fie mai corupte decât cele conduse de non-populiști.

În mod similar, studiile realizate de Roberto Foa sugerează că alegerea populiștilor tinde să ducă la crize economice serioase. Când populiștii de stânga vin la putere, politicile lor conduc, de multe ori, la o piață de acțiuni care cedează și la scurgeri de capital. Populiștii de dreapta, pe de altă parte, măresc de obicei prețurile acțiunilor și încrederea investitorilor în primii ani. Însă angajându-se în politici imprevizibile și haotice, încălcând legea și marginalizând experții independenți, soarta economică a țărilor lor devine amară. La 5 sau 10 ani de la venirea la putere a populiștilor de dreapta, țările lor au avut de suferit, probabil, mai mult decât cele asemănătoare lor, din cauza crizelor financiare acute sau a hiperinflației.

Când un regim populist se confruntă cu o criză politică, contradicțiile imense din centrul poveștii de legitimizare fac criza foarte dificil de gestionat. Inițial, represiunea politică pe care o inițiază regimurile populiste rămâne oarecum ascunsă publicului. Preluările de putere iau forma, de obicei, a unor schimbări complicate a regulilor - precum micșorarea vârstei de pensionare a judecătorilor sau o modificare în mecanismul de selecție a membrilor comisiei electorale naționale - ale căror real import este greu de înțeles pentru cetățeanul de rând. Deși oponenții politici, jurnaliștii proeminenți și judecătorii independenți ar putea să experimenteze opresiunea încă de la începutul mandatului, marea majoritatea a populației, rămâne neafectată. Și din moment ce populistul continuă să câștige în mod real la urne, el sau ea se poate folosi de popularitatea reală pentru a împrăștia orice îndoială legată de natura democratică a guvernării sale.

Echilibrul poate fi afectat când un șoc sau o criză scade popularitatea liderului. Pentru a menține puterea, liderul trebuie să crească nivelul de opresiune: atacurile asupra presei independente, concedierea judecătorilor și a funcționarilor publici, schimbarea sistemului electoral, închiderea contracandidaților politici, etc. Însă toate aceste opțiuni împărtășesc același dezavantaj: prin forțarea caracterului antidemocratic al regimului la suprafață, el riscă să provoace creșterea numărului de oameni care recunosc guvernul pentru ceea ce este de fapt.

Aici este locul în care cercul vicios al legitimității populiste își înalță capul neiertător. În timp ce susținerea pentru regim intră în declin, autocratul populist trebuie să se folosească de mai multă violență pentru a menține puterea. Însă asuprirea, cu cât este mai evidentă, cu atât suferă povestea legitimității, erodând susținerea poporului.

O criză a autorității populiste?

Mulți dictatori populiști vor avea experiența, mai devreme sau mai târziu, a unei crize serioase de legitimitate. Ce se va întâmpla atunci?

În "Principele", Niccolo Machiavelli avertizează că liderul care devine "stâpânul unui oraș obișnuit cu libertatea" nu poate dormi niciodată liniștit. "Când se răscoală, oamenii vor putea mereu să facă apel la spiritul libertății, care nu se uită niciodată, în ciuda trecerii timpului și a oricărui beneficiu acordat de noul conducător...dacă nu instigă la diviziune internă sau împrăștie locuitorii, ei nu vor uita niciodată libertățile lor pierdute și vechile lor instituții și vor încerca imediat să le recupereze, de fiecare dată când au oportunitatea."

Dictatorii populiști ar face bine să asculte sfatul lui Machiavelli. Până la urmă, cei mai mulți dintre cetățenii lor își aduc aminte cum e să trăiești în libertate. Venezuela, de exemplu, a fost democratică timp de patru decenii, până la ascensiunea lui Chavez.

Este prea devreme să tragem concluzia că dictaturile populiste care s-au ridicta în multe părți ale lumii în ultimii ani vor fi capabile să se susțină la putere pentru totdeauna. În cele din urmă, subiecții acestor regimuri opresive vor deveni probabil tot mai determinați să-și câștige înapoi libertatea. Însă lunga și brutala istorie a autocrației lasă puține îndoieli în ceea ce privește cât de dificl și de periculos va fi pentru ei să reușească. Așa că cea mai bună cale de a lupta împotriva demagogilor cu amibiții autocrate rămâne cea care a fost mereu: înfrângerea lor la urne, înainte să apuce să calce pe holurile puterii.

Autor: Yascha Mounk; Foreign Affairs, vol.98, no.5, pp 138-50. (2019)









Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.
















5290 vizualizari

  • +9 (19 voturi)    
    excelenta analiza (Sâmbătă, 12 octombrie 2019, 0:18)

    jonk [utilizator]

    deja in SUA anticorpii lucreaza, autocratul de acolo risca impeachmentul.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version