Cine ar îndrăzni acum să întrezărească vreo speranţă în coşmarul Brexitului? Halloween-ul e la o lună distanţă şi încă nu există vreun semn de deblocare a negocierilor. Partidul Conservator tratează în spiritul unui periculos populism de dreapta - o evoluţie ce pare tot mai abjectă din cauză că noul său lider conduce exclusiv în interesul propriei sale cariere, scrie John Harris în The Guardian, citat de Rador.
Ideea potrivit căreia nişte alegeri ar putea pune capăt acestui balamuc e subminată de nişte sondaje extrem de variate, iar multe dintre ele arată că alegerile ar duce la alt parlament dezbinat. Iar după atitudinea avută, săptămâna trecută, în Camera Comunelor şi după lipsa de remuşcări demonstrată ulterior, eventualitatea ca Boris Johnson să ajungă într-un fel la un oarecare compromis cu parlamentarii laburişti, compromis pe care să-l şi treacă prin parlament, pare acum o fantezie. Dacă doriţi o viziune a viitorului, atunci imaginaţi-vă vocea mai marilor strigând la nesfârşit "Finalizaţi Brexitul" în timp ce paralizia şi eşecul se adâncesc.
Săptămâna trecută, am fost la conferinţa Partidului Laburist, la care Brexitul era sursa de bază a furiei şi dezbinării, iar deseori, atmosfera duşmănoasă sugera de regulă o tragedie şi mai gravă. Dar am simţit totodată şi nişte zvâcniri de optimism şi am avut senzaţia unui lucru deseori neglijat: faptul că harababura noastră naţională este plină de complexe politice şi că, prin toată această harababură, răzbesc şi nişte politici care ar putea răspunde problemelor din secolul XXI.
Lista politicilor anunţate şi adoptate la Brighton ilustra nişte idei mult mai îndrăzneţe decât cele existente în manifestul partidului din 2017. Exista un Nou Acord Verde având ca obiectiv zero-carbon până în 2030, propunerile lui John McDonnell în sprijinul unei săptămâni de lucru de patru zile şi planurile vizând o companie farmaceutică de stat, desfiinţarea învăţământului privat şi un nou sistem naţional de sănătate.
Întrebarea interesantă este dacă toate astea vor fi incluse în manifest, dar, în toiul discuţiilor, se simţea sămânţa unei politici de stânga care, în sfârşit, ar orienta viitorul spre trei aspecte-cheie: originea inegalităţii din societate şi economie, modul în care tehnologia poate schimba viaţa şi felul de a munci şi necesitatea unei abordări "verzi" în aproape toate domeniile.
Asta nu înseamnă însă că succesul stângii este iminent. Evident, în calea unui asemenea succes stă însuşi Brexitul. Laburiştii au ajuns la un compromis ambiguu care va purta partidul spre nişte alegeri la care ei vor cere un nou referendum, evitând să spună de ce parte se vor situa.
Imaginea pe care laburiştii o prezintă în faţa ţării este încă marcată de o nedisimulată autopreţuire, de o ciudată admiraţie arătată liderului şi de senzaţia că mulţi dintre energicii membri proeuropeni formează o grupare stângace aiurită cu nişte oameni care se comportă, atât din punct de vedere politic, cât şi prin acţiunile lor, ca şi când am trăi în anul 1974.
Dar asta e politica britanică. De obicei, partidele mari se învârtesc în nişte cicluri îndelungate şi nesigure, vechiul tinde să stea în faţa noului, iar unei schimbări de gândire i-ar trebui nişte ani ca să devină coerentă. În cazul Partidului Laburist, îndelungatele cicluri spre anii 1945, 1964 şi 1997 sunt toate relevante. Cu toată vorbăria corbyniştilor despre o rupere totală de trecutul partidului, asemenea tendinţe sunt încă în stadiul de embrion, iar în vremuri precum cele de-acum, încetineala cu care partidul îşi adună forţele este absolut iritantă.
Dar ironia acestor vremuri e aceea că Brexitul a aruncat în aer orice noţiune de posibilitate politică, permiţând embrionilor stângii să ofere nişte motive de optimism. În toiul acestei bezne învăluitoare, ei ar putea oferi nişte licăriri care să ne facă să mergem mai departe.
de John Harris, The Guardian (traducere Rador)
1
4
