Declarațiile lui Donald Trump în materie de politică externă seamănă cu un desen la care trebuie să unești punctele, realizat de un artist abstract - unele puncte pot ieși în evidență și între unele dintre ele se pot discerne și linii, dar a încerca să găsești un întreg unitar ar fi o nebunie. Reacția lui la atacul din weekend asupra instalațiilor petroliere saudite a pendulat rapid de la avertismentul că SUA sunt „cu glonțul pe țeavă” la declarația „nu vreau război cu nimeni” și la remarca „la un moment dat va funcționa”. Chiar dacă secretarul său de stat a atribuit vina categoric Iranului, președintele a afirmat că Washingtonul vrea mai multe dovezi. El a mai dat deja înapoi de la o lovitură planificată, în iunie, potrivit Rador care citează The Guardian.

HotNews.roFoto: Hotnews

Dar acum e posibil să adopte iar un alt curs. Deși dorința de a evita să fie prins într-un război este evidentă, mai ales cu campania electorală pentru un al doilea mandat deja pornită, el este un om volatil și ignorant în mijlocul unei administrații haotice și învrăjbite, confruntându-se cu o criză ale cărei mize cresc cu fiecare lună. Atacul contra rafinăriei de la Abqaiq, indiferent că a fost relizat cu drone ori rachete, care a înjumătățit producția de petrol a regatului și a provocat cea mai mare creștere a prețurilor petrolului de după invadarea Kuweitului de către Saddam Hussein acum trei decenii, a mărit în mare măsură riscul de război.

Iranul insistă că nu e responsabil, iar rebelii houthi pe care el îi susține împotriva unei coaliții conduse de saudiți în devastatorul război din Yemen au revendicat atacul ca pe un triumf al lor. Nici una dintre părțile implicate nu poate fi considerată doar un martor inocent. Dar chiar și dacă houthi au comis atacul, nimeni nu crede că ei ar fi capabili să reușească o acțiune atât de sofisticată în lipsa sprijinului pe care-l primesc de la Iran.

Prima reacție pe Twitter a dlui Trump a făcut să pară că el deleagă atribuțiile de politică externă a SUA Riadului - care inițial a fost mai prudent chiar decât Mike Pompeo în a atribui vina Iranului, în ciuda înclinațiilor belicoase ale prințului moștenitor. Posibilitatea de a nega plauzibil le este utilă atât țintelor cât și făptașilor, mai cu seamă atunci când au opțiuni limitate de reacție. În lipsa represaliilor, Riadul se teme de noi atacuri și de eșuarea mult așteptatei listări la bursă a companiei petroliere de stat Aramco, de care depind planurile ambițioase ale prințului moștenitor de a reforma economia regatului. Însă el înțelege și că nu există prea multe căi de a lansa represalii fără a risca un război. Chiar dacă s-ar identifica un potențial răspuns calibrat - poate un atac cibernetic contra infrastructurii iraniene, pentru care să nu revendice nimeni responsabilitatea - el ar fi dificil de pus în practică, în condițiile în care dl Trump consideră discreția o absurditate și nu se poate lipsi de glorie personală la fiecare pas.

Iranul pare îngrijorător de încrezător că președintele Trump se va feri de acțiuni militare, chiar și dacă miza va mai crește, și este dornic să demonstreze că nu numai populația sa are de suferit de pe urma strangulării economice pe care i-o aplică SUA. Presiunea maximă [cum și-a denumit Trump strategia - n.trad.] ar fi trebuit să-l pună cu botul pe labe; în schimb, ea a mărit agresivitatea Iranului, întrucât lui nu i-a mai rămas prea mult de pierdut. Surprinzător, Emiratele Arabe Unite, au bătut întrucâtva în retragere de la confruntarea lor cu Iranul după ce au fost atacate nave care plecaseră din porturile lor. Între timp, Europa, condusă de Franța, și-a înmulțit tentativele de calmare a situației. Însă astfel de inițiative pot avea succes numai dacă SUA sunt dispuse să aducă înapoi Iranul la masa negocierilor, prin slăbirea menghinei economice. Amploarea și eficacitatea atacului din weekend au făcut mai puțin probabilă această posibilitate, cel puțin pe termen scurt - și au diminuat șansele ca un succesor al lui Trump să revină asupra acordului nuclear cu Iranul din 2015 ori să consimtă la unul similar.

Dl Trump se plângea că acordul s-a concentrat pe programul nuclear iranian, dar nu a abordat și programul de rachete, abuzurile contra drepturilor omului și sponsorizarea de miliții. Chiar dacă am considera obiecțiile lui drept sincere, și nu ar trebui, ideea de reținut e că acordul nuclear era realizabil și important prin sine însuși. Abandonarea lui a făcut ca toate celelalte chestiuni menționate să fie mai greu de abordat. Regiunea riscă să nimerească într-un război - după cum au arătat atât de limpede aceste ultime evenimente, citează Rador.