În toată cariera sa, politicianul cu cea mai mare greutate în campanie nu a ocupat niciodată un fotoliu parlamentar, ca să nu mai vorbim despre vreo poziţie în guvern. El ruinează un partid care nu e partid, care nu are parlamentari, nu are membri şi nici platformă. Dar soarta guvernului se află în mâinile lui Nigel Farage, scrie Guardian, citat de Rador.
În ultimele săptămâni, Farage s-a trezit cumva în penumbră, având în vedere că toate privirile s-au îndreptat spre Dominic Cummings, noul dur de la Whitehall. Dar, ameninţând să-i susţină pe candidaţii Partidului Brexit în faţa conservatorilor în cazul în care guvernul nu impune un Brext fără acord, Farage este cel care "a dat cep" crizei care fierbea înăbuşit în Partidul Conservator. Dacă ei nu îi oferă ce vrea, el îi va oferi lui Jeremy Corbyn următoarele alegeri. În mod absurd, conservatorii se tem mai mult de Corbyn decât de lipsa unui acord.
Forţa poziţiei lui Farage nu derivă din ceea ce face el cu adevărat, ci din slăbiciunile pe care le exploatează. Ca pion cu un simţ fin al vulnerabilităţii, el nu a condus niciodată un partid capabil să preia puterea la nivel naţional. Indiferent dacă "instrumentul" lui s-a numit Ukip sau Partidul Brexit, el s-a strecurat în alegeri cu o prezenţă slabă la urne, depinzând mai mult de recunoaşterea "amprentei" - o "amprentă" care în cea mai mare parte îi aparţine - şi mai puţin de o campanie "stradă de stradă".
Principalul efect a fost sabotarea conservatorilor. Un jucător plin de aroganţă, el şi-a asumat un mare risc pe care niciun politician cu ştate vechi nu şi-l poate asuma. Şi, la fel ca alţi politicieni radicali de dreapta, de la Donald Trump la Jair Bolsonaro, a detonat o criză a conservatorismului tradiţional care i-a adus mari avantaje.
Se spune deseori că Farage este populist. Aspectul principal pentru care acest lucru este adevărat e faptul că lui nu îi este teamă de partea întunecată a opiniei publice, indiferent dacă este vorba de ura colectivă a celor de pe margine sau de exclamaţiile admirative ale lor, în timp ce cursul monetar e în scădere, parlamentul se scufundă încet-încet, iar haosul devine iminent.
Dimpotrivă, el este extrem de ataşat prejudecăţilor englezilor de mijloc, resentimentelor lor şi dorului lor de aventură. El pledează pentru ele şi le ataşează proiectului său de distrugere creatoare. În definitiv, Farage şi aliaţii lui au fost cei care, cu mult înaintea lui Cummings şi a geniilor care au impus "votul plecării", au observat că oamenii nemulţumiţi de "porcăriile" europene şi de regulamentul subvenţiilor vor adera la limbajul lor vizând un război al raselor. Nu a fost suficient ca UE să fie legată de imigraţie. Trebuia invocată atmosfera unei crize naţionale, a unei "invazii" ce trebuia legată de amintirile de pe vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, de Dunquerque şi de "blitz" (aluzie la "blitz-krieg-ul promovat de hitlerişti - un atac rapid cu distrugeri maxime,. n. red.)
Liderii conservatori au încercat să-şi canalizeze energia spre o "reînviere" conservatoare, unii fruntaşi conservatori, precum Sajid Javid, lăudându-l chiar pe Farage. Boris Johnson a fost mai bun decât Theresa May în a alimenta sentimentul antiparlamentar, dat fiind şi naţionalismul său războinic în stilul lui Churchill. De asemenea, el este îndeajuns de dur în privinţa unui Brexit fără acord. El i-a acuzat pe colegi de "colaborare revoltătoare" cu inamicul, ca şi când nu ar fi fost vorba despre ţara în care parlamentara Jo Cox a fost asasinată de un fascist care a numit-o trădătoare.
Şi totuşi, dreapta nu reprezintă "poporul". Lipsa unui acord nu reprezintă decât o minoritate hotărâtă. Milioane de oameni nu au nicio legătură cu naţionalismul de pe vremuri. Chiar şi într-un parlament blocat, acest naţionalism poate fi învins. Din păcate, adversarii Brexitului au ajuns incapabili de teama sentimentelor populaţiei, terorizaţi de ideea dărâmării unui anume eşafodaj. Unii sunt sugrumaţi de o teamă şi mai mare, şi anume, de teama că votând căderea guvernului, Corbyn ar putea câştiga alegerile. Şi totuşi, indiferent dacă ne place sau nu, proiectul său politic este singurul capabil să fisureze tabără "plecării" şi să contracareze dezastrul naţionalist. Dacă vor să oprească dreapta radicală din drumul ei, adversarii Brexitului vor trebui să-şi depăşească aversiunile şi să câştige jocul.
1
3
