Español
English

Print
YM
E-mail
Mai mare|Mai mic
Comentarii

Oficial venezuelean: Nicolas Maduro ar putea efectua o vizită în Rusia anul acesta

de A.Z.     HotNews.ro
Joi, 18 iulie 2019, 8:32 Actualitate | Internaţional


Nicolas Maduro
Nicolas Maduro
Foto: Wikimedia Commons
Președintele venezuelean Nicolas Maduro ar putea efectua o vizită oficială în Rusia anul acesta, a declarat ministrul venezuelean de Externe, Joge Arreaza, scrie Mediafax, citând site-ul agenției Tass.

"Cred că președintele Maduro va vizita Rusia pentru a semna noi înțelegeri cu guvernul rus și diverse companii", a declarat Arreaza. Oficialul venezuelean a adăugat că Moscova și Caracas mențin contacte regulate.

"Nu știu când va vizita Rusia, dar mereu purtăm discuții cu Rusia, unul dintre principalii noștri parteneri", a mai afirmat Arreaza.

Nicolas Maduro a fost contestat de Juan Guaidó, şeful Adunării Naţionale din Venezuela, s-a autoproclamat preşedinte interimar al ţării în contextul crizei politice grave. Nicolas Maduro tocmai a început al doilea mandat de preşedinte al Venezuelei, dar zeci de mii de persoane au continuat protestele, denunţând fraude electorale.

Rusia și China îl susțin pe președintele Nicolas Maduro, în timp ce majoritatea statelor occidentale sunt de partea liderului opoziției, Juan Guaido.






Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















611 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS
Proiecte de infrastructura
Industrie Feroviara

ESRI

Top 10 articole cele mai ...

UPDATE Președintele T.A.T.A, Bogdan Drăghici, reținut pentru că și-ar fi violat fiica vitregă
România, 2019: Angajatele de la Protecția Consumatorului nu mai au voie să poarte bluze cu decolteu / „Limita de decență” la lungimea fustei - „imediat deasupra genunchilor” / Sandalele și pletele, interzise la bărbați
Primarul din Comarnic ar vrea să introducă viniete pentru mașinile din București și Ilfov / De ce nu poate fi totuși aplicată măsura
Agentul guvernamental la CEDO, Viorel Mocanu, care a schimbat apărarea în dosarul Dragnea vs. România, a fost eliberat din funcție
Președintele T.A.T.A, Bogdan Drăghici, acuzat că și-ar fi violat fiica vitregă, a fost arestat
Liberalul Florin Cîțu vrea ca bugetarii să nu mai aibă vouchere, sporuri și pensii speciale. „Sunt privilegiații societății. O discriminare nenorocită care trebuie să dispară”
BAC 2019, sesiunea de toamnă. Ce subiecte la română au picat la bacalaureat 2019, uman și real
UPDATE ALDE rămâne la guvernare, urmează remanierea executivului (surse) / PSD: Vom respinge proiectul privind amnistia și grațierea
Ce efecte va avea înțelegerea Trump-Iohannis privind firmele chineze de tehnologie
Digi24: Scandal uriaș în Germania. Poliția a cerut hotelurilor să anunțe când cazează români: „Sunt hoți”

Contributors
Jos empatia! Jos Salvați-ul! Jos salvarea planetei! Jos etica! Jos morala! Am în fața mea Solenoidul lui Cărtărescu, Cugetările lui Pascal, Phaidon-ul lui Platon, Antichistul lui Nietzsche, o pagină de wikipedia despre transformational leadership, niște citate din postările unor influenceri sau comentatori de pe Facebook (așa, și?) și încerc să scriu un text despre morală. Vorba vine… Incerc, de fapt, să îmi pun în cuvinte impasul și exasperarea scriind un text despre Alții. Convenabil, nu?  E prea multă etică în lume, îți vine să exclami exasperat! JOS ETICA! Nu decurge cu necesitate această scandare? Daca e prea multă etică, nu înseamnă că ne trebuie mai puțină? Mi se pare o lozincă logică. Toate lucrurile, toate chestiunile implică morală! Suntem în al 12-lea ceas! Totul arde! (pun intended).  “Vreau să intrați in panică” e motto-ul adolescentei ecologiste Greta Thunberg. Minunat, exclamă clinicianul! Intratul în panică și apoi mersul la terapie pentru ieșitul din panică. În panică nu ai contact cu realitatea și cu constrîngerile legitime ale realității. În panică realitatea e distorsionată.  Vorba unei comentatoare de pe Facebook, în marginea întreprinderii copilei-ecologist de a traversa ecologic oceanul Atlantic: “Din punct de vedere al climei, al poluării, am ajuns în ceasul al doișpelea ceas. Mi se pare că este cel puțin nepotrivit ca orice demers pozitiv să fie criticat. Fata asta se face auzită.” Ehe! Despre asta e vorba. Certitudinea demersului pozitiv. S-a umplut lumea de demersuri pozitive. Iar dacă demersul e (cum altfel?) pozitiv, are (cum altfel?) totală legitimare. Poate să fie vîrît pe gît și are dreptul la (ce altceva decît?) notorietate. Același bine absolut (lipsit de îndoieli) băgat pe gît cu forța. Activiști, înălțați boxele la maxim ca să intre adevărul. Trebuie să fii atent la ce mănînci, la ce gîndești, la ce bei ca să nu rănești planeta. Nu. Dacă ar fi astfel, ar fi chiar rezonabil, ar fi aproape excelent. Dacă demersul e pozitiv, trebuie să fii atent la ce mănîncă, la ce gîndește, la ce bea, la ce postează și în ce crede aproapele tău. Dacă planeta nu este noul nostru Domn și activiștii noi apostoli ai mîntuirii, atunci nu știu…  “Ard plămînii planetei”. Drept e, nu spun nu. Dar în zilele noastre, indignarea etică se viralizează (dînd într-o veșnică catastrofă) și, pe lîngă plămînii planetei, ard și creierii noștri – iar ăștia pot să ardă mult și bine. Trăim în plină catastrofă. Trăim intr-un nesfîrsit al doișpelea ceas. Presedintele Franței, Macron a declarat că “Arde Amazonul, casa noastră. Este o criză internațională”. “Scientist warn of cascading system colapse”. Dar se pare că Amazonul arde în fiecare an. Din cauza sezonului uscat și din cauza defrișărilor și incendiilor declanșate voit (localnicii au nevoie de pășuni pentru animalele lor). Cu ce e diferit acest foc de alți ani? Se pare că anul acesta focul s-a declanșat mai repede și în locuri noi. La mijloc ar putea fi și interese (meschine), nu numai încălzire globală. Citesc undeva că “In ultimii 60 de ani jungla amazoniană s-a redus cu aproximativ 17% dar si populația Braziliei s-a triplat”. Cu alte cuvinte, situația există de-adevăratelea, jungla nu arde în Photoshop, însă nu e chiar așa catastrofală cum apare la prima vedere. Dar dacă situația în general nu e complet catastrofală, cui mai ținem noi morală? Cu ce (și cu cine?) ne mai consumăm noi judecățile de valoare? Murim de foame etică dacă situația nu e catastrofală si dacă cineva anume (altcineva decît NOI) nu e de vină. Vorba lui Remi Brague in “Rechizitoriu împotriva culpabilității”: “O societate infectată de culpabilitate, obsedată de ea, nu este în mod necesar aceea unde fiecare se știe și se simte vinovat.”  “Întrebarea – A cui e vina? – cumpără nevinovăția celui care o pune”. Excelentă observație. E suficient să judeci și să arăți cu degetul ca să îți asiguri nevinovăția (virtutea, umanitatea, responsabilitatea, implicarea).  Deci Nietzsche s-a stropșit degeaba cu terapeutica lui dincolo de bine și rău, cu condamnarea moralei ca anti-viață, ca NU spus sentimentului vieții? Morala de fapt e bună și ne salvează de la catastrofă? În Antichistrul (unul din multiplele sale rant-uri impotriva moralei, care alta?, decît cea creștină) vorbește despre “autoiluzia conceptelor morale”, despre cei slabi care se numesc pe ei cei buni, despre “ficțiunea dualistă a unui Dumnezeu bun și a unuia rău”, despre catrastofalul concept de bine absolut, una peste alta, despre anti-naturalețea (anti-firescul) moralei creștine, o morală înfăptuită impotriva simțurilor.    “In creștinism timpul este disprețuit și igiena respinsă ca senzualitate. A fi creștin înseamnă, într-un anumit sens, cruzimea față de tine insuți și fața de alții; ura față de cei care gindesc altfel decît tine; voința de a persecuta. In avanscenă pășesc reprezentări mai posomorîte si mai tulburătoare: stările cele mai rîvnite, cele denumite cu numele cele mai înalte, sunt cele epilepsoide; regimul de dietă este astfel ales încît să poată favoriza fenomene morbide și să suprasolicite nervii. Creștinismul înseamnă ura de moarte contra celor ce stăpînesc pămîntul, contra celor nobili și, totodată, o concurență ascunsă și secretă (le lăsăm trupul, vrem numai sufletul…). Creștină este ura contra simțurilor, contra prietenilor simțurilor, contra prietenilor în general…” Iată impasul! Păi, etica ecologistă, nu e una profund creștină? Starea cea mai înaltă nu e cea epileptoidă? “Vreau să intrați în panică”, vorba activistei de 16 ani. Azi, noul senzualism nu înseamnă să trăiești bine mersi pe Terra fără să intri în panică (isterie)? Nu avem tot dreptul să îi condamnăm pe cei care fac mișto pe seama vrednicei isterii? Nu e păcătos negaționistul climatic și vrednic de a fi pedepsit? Ai luat numele Planetei în deșert, ești proscris. Afară! Afară unde? Afara din spațiul sacru al consensului virtuos. E așa o goană după salvați, după să facem, să dregem, să conștientizăm, să fim mai buni, să schimbăm din temelii mentalitatea, sistemul, să luăm atitudine, că primul lucru care îți vine e să intorci spatele acestei urgențe (acestui MISIONARISM) și să măninci un corn cu ciocolată Seven days MAX. Nu mai poți, domle, să asiști pasiv (nepertubat?) la nimic. Nu! Trebuie să te implici! Implică-te acum! Trebuie să lași cinismul în urma ta și să pornești în călătoria activistă transfiguratoare.  Colaps, criză, ceasul cel din urmă.  De 2000 de ani o ținem așa. Îi avem, deci, pe noii apostoli (ai încălzirii globale) și pe vechii apostoli (creștinii). Apocalipsa ecologică nu îi tulbură pe aceștia din urmă. Ea intră la capitol “sfirșitul lumii” cu care creștinii se îndeletnicesc de ceva mii de ani. Împărăția nu-i de aici. Cu cit se sfîrșesc lucrurile mai repede aici, cu atît mai repede demarează viața dincolo. Pe creștini îi preocupă apocalipsa sotereologică. Vorba unui jurnalist creștin (din zona mai autohtonistă a conservatorismului românesc): “O serie de articole apocaliptice ne anunță că schimbările climatice vor aduce un nou Apartheid, și că vor intensifica naționalismul, xenofobia, rasismul, și alte răspunsuri. Dar nici unul dintre aceste articole și nici unul dintre acești experți care ne amenință (din nou) cu apocalipsa nu se gândesc o secundă să ne spună că totul ar putea să plece de la… corupție. Da, de la corupția morală. (…) Mai este omul modern dispus să discute despre corupția morală?” Nu, nu mai este dispus, îți vine să spui cu toată inima! JOS MORALA!  Zilele trecute, filologul creștin Adrian Papahagi anunța că va conferenția in cadrul întîlnirii tinerilor ortodocși din Moldova.  Primul comentariu? Care altul? “Invață-i d-le profesor pe tineri ce inseamna Viata. E folositor ca ei sa stie cum si ptr. ce sa traiasca dar e tot atat de bine sa stie cum so de ce sa nu se ( mai ) teamă de moarte … !!!”. Imediat, altcineva: “Multi sunt pe contrasens. Dar pretind ca au gasit sensul.”  Dacă nu priveghiem la moralitatea Celuilalt, nu suntem sănătoși. Boala demersului pozitiv.  Apăruse prin social media un filmuleț (de conștientizare, cum altfel?) despre avorturile făcute (comise?) de Florin Iaru în perioada comunistă. Daca dați căutare pe Facebook după “Florin Iaru avorturi”, găsiți. “Florin Iaru povestește despre intervențiile pe care le-a făcut prietenelor sale, despre cum frica dispare atunci când ești sigur de ceea ce faci, de oamenii care știu și care împărtășesc refuzul față de o comandă socială absurdă, despre punerea în balanță și răul cel mai mic.”  Florin Iaru: “Istoria mea personala cunoaște vreo șase, șapte intervenții pe care le-am făcut atît prietenelor mele, cît și asupra altor prietene. Nu prietene-iubite, ci prietene-prietene. Din punctul meu de vedere, eu am salvat cîteva destine de la o mare nenorocire și de la o înfundătură. După care, viețile lor au continuat normal și probabil au fost capabile să iși ducă viața așa cum au vrut, atit cit era posibil în vremea aceea. Uneori mă întreabă prieteni, cei cu care discut, dacă îmi era frică sau dacă mi-a fost frică, vreodată, pentru ce am făcut? Ce am să vă spun sună groaznic: nu mi-a fost niciodată frică pentru că eram absolut sigur de ceea ce fac. Niciodată nu am mers la întîmplare sau la improvizație. Știam cum funcționează corpul, știam ce trebuie să fac și mă bazam pe colaborarea și complicitatea celor cu care lucram. Nu numai asupra persoanelor asupra cărora interveneam, dar a întregului grup de prieteni care avea aceeași atitudine față în față cu doctrina oficială și cu comandamentul social. Toți refuzau să accepte această obligativitate de a transforma sexul din plăcere, din naturalețe in comandă socială. Nu m-am gîndit niciodată că aș vrea sau aș intenționa vreo clipă să fac rău. Dimpotrivă, m-am gîndit că ajut un prieten sau o prietenă într-o situație limită. E ca și cum te-ai arunca în apă să salvezi pe cineva. Pentru că, din punctul meu de vedere, chiar dacă persoana respectivă nu ar fi avut acea intervenție, viața acelei persoane urma să fie modificată fundamental. Ori nu era asta dorința ei. Cred că oamenii se pot ajuta între ei și trebuie să pună în balanță ce e mai rău. Alegeam întotdeauna, ca și astăzi, răul cel mai mic.” O autoare de cărți motivaționale intervine cu o confesiune personală:  “Din păcate, sunt una dintre femeile care a fost nevoită sa recurgă la avort. Și pentru ca ori nu aveam bani sa platesc o femeie, ori nu găseam una dispusă sa-și riște libertatea, am făcut rost de o sonda și mi-am făcut singura. Am avut hemoragie, dar mi-era teama sa chem salvarea, însă după ce pierdusem litri de sânge iubitul meu a chemat o ambulantă și am ajuns la spital, la Polizu. Eram mai mult moarta decât vie, nu-mi amintesc totul… continuarea alta data.” O alta doamnă: Felicitări pentru curaj și pentru ajutorul neprețuit dat doamnelor, domnule Iaru!” O doamnă mărturisește: “Daca ati sti prin ce trauma am trecut in toata viata mea de femeie tânara , maritata ! Câte avorturi provocate , am la activ ! Prolifica , mai mult de cât o epuroaica , sexul pentru mine era o frica absoluta. Calendar , fereala , otet , nimic nu se potrivea. Am facut doi copii in primii doi ani , dupa care am luptat continuu.” O comentatoare moralizează: “Florin Iaru ar trebui sa si faca o introspectie sa vorbeasca in tacere cu el insusi si cu Dumnezeu E pacat ca si a incarcat karma cu atitea vieti nevinovate.” Incheie, tot crestineste, dar cu altă față a monedei crestinismului, o altă comentatoare: “Are cine sa ne judece pe fiecare, nu mai judecați voi ca nu sunteți curați ca lacrima!” Vedem convingerea demersului pozitiv? Vedem terapeutica nietzscheană a naturaleții dincolo de bine și rău? Avem naturalețe și avem comanda socială (in definitiv o variantă de standard moral) care falsifică/deturnează firescul simțurilor si, vorba filosofului, zdruncină nervii, impunînd la o dietă depresivă/obligatorie.  Pe o alte pagini (mai asumat conservatoare, mai asumat dinspre corupția morală), e sanctionat cinismul domnului Iaru:  “Într-o postare de pe 6 august de pe pagina „Jurnalul decretului”, scriitorul Florin Iaru povestește cum le făcea avorturi prietenelor, în tinerețe. Cinismul cu care povestește este șocant. Din spusele sale pare să primeze ideea că „sexul este naturalețe” și că „sexul e plăcere” – în fapt, vechea mantră a Revoluției sexuale neomarxiste. Scriitorul compară avorturile pe care le-a făcut cu salvarea unor persoane – „ca și cum s-ar fi aruncat în apă să le salveze de la înec”. Nici o secundă nu își pune problema că acolo era o viață, un om, deși ne asigură că „știam cum funcționează corpul omenesc”. Or, dacă ești așa un mare specialist și știi așa de bine cum funcționează corpul omenesc, știi și că în corpul acelor femei încolțise o viață, un om; sau mai corect spus multe vieți, și mulți oameni. Postarea îl eroizează pe Florin Iaru – „am salvat câteva destine”; salvarea echivalează cu faptul că femeile „și-au dus viața așa cum au vrut”. Însă nici Iaru, nici reporterii nu își pun problema: oare chiar le-a salvat? Marea majoritate a femeilor care comit avort regretă mai târziu acest lucru. Unele statistici arată că șansele de sinucidere sunt de șase ori mai mari în cazul femeilor care comit avort. Și dacă tot se laudă scriitorul într-un mod așa de cinic că „am salvat câteva destine” – nu ar fi onest să ne spună și câte destine a curmat? E vorba de zeci? De sute de copii pe care i-a ucis, de destine pe care le-a curmat? Pentru că din filmare se înțelege că a efectuat multe avorturi. Postarea îmi amintește de o altă campanie a unor feministe americane, intitulată „Shout your abortion”. În această campanie, unele feministe și-au filmat avorturile și le-au pus pe Youtube; iar o altă feministă s-a filmat în timp ce vorbea cu doi copii și le povestea în detaliu cum a avortat; spunându-le că avortul e „normal”, e „ca și cum ai merge la dentist” (cuvintele „natural”, „plăcere” și „normal” par să revină obsesiv, în aceste campanii). Despre ce sunt astfel de campanii? Sunt despre „dreptul” la avort? Ele sunt mai mult decât atât – ele sunt despre eroizarea avortului. De fapt, despre eroizarea barbariei. Deoarece Forin Iaru și compania fac bravură din niște acte scelerate și barbare. Altă pagină: “Adoratorii avortului îi ridică statuie de erou lui Florin Iaru că „performa” avorturi pe cont propriu pe timpul „decretului”. Activiștii pro-viață sau antiavort se arată indignați de același lucru. Dar văd că nimeni nu se șochează de faptul că cineva fără niciun fel de cunoștințe medicale, cu mijloace absolut precare, făcea astfel de „intervenții” care puteau duce ușor și la moartea femeii, nu doar a copilului. Gândiți-vă puțin: ce fel de minte trebuie să ai să te apuci să tai sau să extragi cu clestele bucăți dintr-un om tu nefiind medic? Și ce fel de minte trebuie să ai să te dai pe mâna unui asemenea om? Pentru mine, doar cineva care frizează psihopatia…” Intervin doamnele lor:  “Oribil și criminal! Se mai și laudă, idiotul! Câte femei au rămas mutilate pe viață povestește? Nu-și dă seama nici acum ce făcea?” “Ba da! Eu sigur m-am socat fix in ordinea asta: (1) ca un individ fara cunostinte medicale a intreprins repetate acte medicale invazive – ceea ce il fac infractor si cf standardelor de drept penal de la ora asta, cu atat mai mult atunci; (2) ca niste proaste s-au dat pe mana astui infractor; (3) tipul de act medical.” În toată această desfasurare de virtuți relative (Iaru) și standarde morale absolute (conservatorii), intervine destul de ingenuu o doamnă (nu am cerut acordul acestor comentarii, am socotit că, publice fiind, le pot folosi ca sa imi ilustrez argumentul):  “Eu una ma simt condamnata pe viata, desi am toate conditiile si mi-am dorit copilul. Pot sa inteleg disperarea unei fete care nu le are si pot sa inteleg cum e sa nu iti doresti o sarcina. (…) anticii care filosofau erau barbati care nu stiau ce e aia sa cresti copii. Si eu vreau sa stau sa filosofez si sa citesc si sa mi-o creasca altii. Aia ar fi viata buna, dupa mine! (…) Noi doi, adica eu si sotul, suntem implicati in mod egal inca din prima zi, si totusi viata mea s-a schimbat radical. Nu imi place ca cineva este atat de dependent de mine. Nu imi place ca nu mai am timp sa citesc si sa scriu cat as dori, nu imi place ca am pus cariera pe locul 2. Este o corvoada. La inceput crezi ca se termina la un moment dat. Doar ca nu se termina. Decat atunci cand pleaca la casa lor. Doar ca atunci esti prea mos/baba ca sa mai ai chef sa traiesti. Viata ti-a mancat-o altul. Din momentul in care ai devenit parinte s-a terminat cu viata ta. De aceea nu pot fi impotriva avortului. Este mai bine ca unii oameni sa nu devina parinti. maternitatea e mult prea idealizata si barbatii inteleg in general prea putin despre sentimentele amestecate ale femeilor legate de ea, asta si pt ca ele nu vorbesc, pt ca acesta e un soi de tabu social. Va garantez insa ca exista mame care isi urasc profund copiii si care ii nenorocesc mai grav si mai profund decat ar fi facut-o un avort. Pt ca cei nenorociti astfel fac propriile lor victime mai tarziu si ura doar se perpetueaza.” În sfîrșit cineva care 1) nu se dă mare și 2) nu ține morală, îmi zic în sinea mea. În sfirșit un om neinchipuit (rezonabil) care vorbeste de corvoadă acolo unde alții văd numai virtute și nu îndreaptă (creștineste) pe nimeni. Cineva care se limitează la sine cînd vorbește. Cineva care nu își cîștigă notorietate in baza demersului pozitiv invocat la începutul textului. Cineva care nu se raportează la standardul moral ORI la absența lui. Il avem pe scriitorul Iaru care salvează in stînga și dreapta (anulînd orice raportare la etică – “Felicitări, domnule Iaru, pentru curaj!”) si ii avem pe ostașii standardului moral: “Proaste care s-au dat pe mîna unui infractor”, “Trist că o mamă gîndește așa”. Pentru ambele tabere, lucrurile sunt lipsite de orice indoială. Sigur, între acei doi poli surzi unul la celălalt ii avem pe falsii mediatori: “Departe de mine să judec, dar…”. Inevitabil, in cadrul interventie de tipul “Departe-de-mine-să-judec” se va face apel la constiință. Ce să mai. Omul nu rezistă fără apă, fără oxigen și fără morală.  Apropo de Phaidon al lui Platon pe care l-am pomenit la început. Știți ce scrie pe prima pagină: Phaidon (sau Despre suflet: dialog etic). Totul e dialog etic. Ai sentimentul că aproape toate interacțiunile interpersonale de pe lume sunt dialoguri etice. Cineva trebuie să convertească pe altcineva la Bine. Vedem pe Facebook. Cei care știu să îi convertească pe cei care nu știu. Văzătorii pe orbi. Specialistii pe ignoranți. Exaltații pe mocofani. Astfel că indivizii care nu caută să convertească sunt ca o gură de aer proaspăt.  Vorba unui concețătean (in vremea epileptoidului referendum pentru familie): “Cred că există o întrebare probă și pentru cei care sunt iubitori de oameni și iubitori de Dumnezeu. Credeți că homosexualitatea e un păcat?” Ehe! Iată șpilul-tandem. Întrebarea probă & demersul pozitiv.  Credeți că homosexualitatea e un păcat?  Credeți că suntem în al doișpelea ceas din punct de vedere ecologic? Credeți că avortul e rău? Credeți că avortul e bun? Credeți că Florin Iaru a procedat corect? Credeți că Iisus Hristos este Mîntuitorul nostru?  Toate sunt intrebări-probă în baza unui demers pozitiv. Cel care întreabă întreabă nu fiindcă e disperat, ci fiindcă vrea să te prindă cu mîța-n sac. Vrea să iți deconspire impostura. Sorry, Nietzsche. Încă n-am atins pragul terapeuticii dincolo de bine și rău. Suntem tot acolo. Buni vs răi. Succes! Dacă nu răspundeți corect, vă paște excluderea.    În Solenoid, iubita Irina îl întreabă pe profesorul de la școala 86: - “Ce-ai face dacă ai putea salva un singur lucru dintr-o casă în flăcări și ai avea de ales între o pictură faimoasă si-un nou născut? - Aș salva copilul… - Și dacă ai ști că va fi un copil autist care nu o să privească niciodată pe nimeni în ochi? Dac-ai ști că pentru el oamenii vor fi mereu obiecte sau peisaje? - Copilul. - Și dac-ai ști că pruncul care plînge-acum în mijlocul flăcărilor va deveni Adolf Hitler? Sau Pol Pot? Sau Stalin? Dac-ai ști că va fi un monstru, un ucigaș în serie ce va aduce semenilor o nesfîrșită, imbecilă, absurdă suferință? Ce-ai salva din casa în flăcări, daca n-ai putea scoate din iadul ăla decît un lucru? Mona Lisa sau pe Hitler? Adorația magilor sau pe Pol Pot? Ce-ai face? Spune-mi acum! Nu ezita, primul gînd e el mai sincer in povești de felul ăsta. - Irina, i-am spus, uitîndu-ma mai departe pe fereastră, dacă mi s-ar spune că acel copilaș are să fie cîndva Hitler, aș ști-n aceeași clipă că sunt înșelat și pus la încercare. Că sunt ispitit de cel ce a spus cîndva: “Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de pe cornișa templului, și îngerii te vor salva”. Cu atît mai mult aș alege copilul, Irina. Căci un copil nu are doar un viitor, ci bilioane de creode în fața lui. Nici un prunc nu este destinat să ordoneze uciderea pruncilor. În alt viitor, el chiar poate să îi salveze. E-o încrengătură de lumi în fața noastră, dar fără copilul de la început nu există nici una.” Iată ispita din intrebările probă. Poate că nici în dragoste nu avem voie să ne ispitim de felul acesta: “Dacă mă iubești, atunci…”. Sau poate trebuie să îl iubești pe omul din fața ta ca să îl poți ispiti. În relație sunteți doi la mijloc și proba lui și e proba ta și atunci se iese din ispită și se intră în legătura vie. În dragoste, intrebările sunt disperate si il privesc pe cel care pune întrebarea. In relație, cel care întreabă nu își poate asigura nevinovăția sau nu își poate asigura neutralitatea. În relație avem certitudinea că și cel care întreabă e afectat, și el are skin in the game. Numai în discursurile rostite de la amvon, în retorica demagogilor și în autopromovarea deșănțată intrebarile probă nu costă, ci doar aduc profit (notorietate) celui care le rostește. Pe Facebook, în presă, la televizor ești liber să ștergi pe jos cu toți, să legi în draci la stîlpul infamiei, să bați obrazul, să raportezi, să faci virtue signalling. Amice, dacă vrei să afli ceva esențial, ceva ce ține de esența mea, trebuie să te găsești într-o relație cu mine, să suferim unul influența și realitatea celuilalt. Altfel, ești doar un guraliv, un demagog, un narcisic, un impostor.  Cînd îl citești pe Nietzsche, vociferînd împotriva născocirilor numite virtuți – binele în sine, conștiință, imperativ kantian, sfințenie, datorie, suferință – nu poți să nu citezi (cu milă sau cu sadism?) din Introducere la Cugetările lui Pascal, acolo unde sora acestuia face elogiul supliciului pascalian, înghițitul acela picătură cu picătură a remediului și virtutea care se perfecționează doar prin suferință: “Fratele meu avea pe atunci douăzeci şi patru de ani, durerile sporeau continuu şi ajunsese că nu mai putea înghiţi nici un fel de lichid dacă nu era încălzit, şi pe acesta picătură cu picătură; dar cum avea pe deasupra şi îngrozitoare dureri de cap, o fierbinţeală a măruntaielor şi multe alte dureri, doctorii îl sfătuiră să-şi golească de tot stomacul, o dată la două zile, timp de trei luni, încât fu obligat să ia toate medicamentele, aşa cum putea el, adică să le încălzească şi să le înghită picătură cu picătură. Era un adevărat supliciu, iar cei din preajma lui se îngrozeau numai privindu-l; fratele meu nu se plângea însă, pe toate le privea ca pe un câştig pentru el. Necunoscând altă ştiinţă decât pe aceea a virtuţii, ştiind că aceasta nu se perfecţionează decât prin suferinţă, aducea cu bucurie toate chinurile sale jertfa căinţei sale; remarcând în toate lucrurile avantajele creştinismului, zicea că altădată durerile îl îndepărtau de studiile sale şi că îi era foarte greu să le îndure; dar un creştin găseşte un rost în toate şi mai ales în suferinţă.” Virtutea nu e o chestiune nouă. Însă pentru verosimilitatea ei, pare esențial ca ea să să rămînă o chestiune profund subiectivă. Cînd începi să te preocupi de virtuțile altora, cînd vrei să îi aduci pe ceilalți pe calea (ta) cea bună, lucrurile devin puțin suspecte. Vorbeam mai sus de încălcarea unor reguli și expulzarea din spațiul sacru al consensului virtuos. Trăim vremuri în care în mediul universitar, profesorilor li se interzice să țină prelegeri care afectează starea de pace a unor studenții. Mai mult, li se cere să părăsească campusul. Dar nici chestiunea asta nu e recentă. Citesc – tot în “Viața domnului Pascal, scrisă de sora lui, doamna Perier”: “Şi cu toate că n-a făcut studii speciale de scolastică, ştia hotărârile Bisericii împotriva ereziilor inventate de rafinamentele spiritului şi împotriva acestor căutări a luptat el cel mai mult; Dumnezeu i-a oferit încă din vremea aceea prilejul de a-şi arăta zelul pe care-l avea pentru religie. El locuia pe atunci la Rouen, unde tatăl meu se afla în serviciul regelui şi unde a întâlnit un om care preda un fel de nouă filosofie care-i atrăgea pe curioşi. Fratele meu, fiind îndemnat de doi prieteni tineri să-i însoţească, se duse cu ei, dar fură foarte surprinşi de conversaţia pe care o întreţinură cu acel om care le debită principiile lui de filosofie, din care trăgea concluzii asupra credinţei contrare hotărârilor Bisericii. El voia să dovedească prin raţionamentele lui că trupul lui Iisus Christos nu se crease din sângele Sfintei Fecioare, ci dintr-o materie creată într-adins. Şi multe alte lucruri de acest gen. Ei încercară să-l contrazică, dar acesta nu cedă deloc în ideile sale. În aşa fel încât, judecând între ei pericolul de a fi lăsat unui asemenea om libertatea de a-i instrui pe tineri cu astfel de idei eronate, se hotărâră mai întâi să-l avertizeze şi, dacă se împotrivea, să-l denunţe. Se întâmplă aşa că acest om nu ţinu cont de părerea lor şi atunci ei crezură că e de datoria lor să-l denunţe domnului du Bellay, care îndeplinea pe atuncfuncţia episcopală din dioceza Rouen din însărcinarea arhiepiscopului. Domnul du Bellay trimise să se facă cercetări cu privire la acest om şi să fie interogat arhiepiscopul de Rouen care, examinând toate aceste lucruri, le consideră foarte importante şi scrise o patentă consiliului său prin care ordona domnului du Bellay să-l oblige pe acest domn să retracteze asupra tuturor punctelor de care era acuzat şi să nu primească nimic de la el decât prin intermediul celor care-l denunţaseră. Şi lucrurile se desfășurară întocmai: acesta apăru în faţa consiliului arhiepiscopului şi se lepădă de toate ideile sale şi am putea spune că a făcut-o sincer, căci nu s-a arătat niciodată supărat pe cei care provocaseră acest scandal, ceea ce ne face să credem că era posibil ca el însuşi să-şi fi dat seama că s-a înşelat în falsele concluzii pe care le trăgea din falsele sale principii. Fireşte, tinerii nu doriseră să-i facă prin aceasta nici un rău şi nici alt scop n-au avut decât să-l aducă să-şi dea singur seama şi să-l împiedice să mai seducă alţi tineri care n-ar fi fost capabili să discearnă adevărul de fals în nişte probleme atât de subtile.” Îl vedem deci pe omul nou încă de pe la 1600: “un om care preda un fel de nouă filosofie care-i atrăgea pe curioşi… foarte surprinşi de conversaţia pe care o întreţinură cu acel om care le debită principiile lui de filosofie, din care trăgea concluzii asupra credinţei contrare hotărârilor Bisericii… Ei încercară să-l contrazică, dar acesta nu cedă deloc în ideile sale… judecând între ei pericolul de a fi lăsat unui asemenea om libertatea de a-i instrui pe tineri cu astfel de idei eronate, se hotărâră mai întâi să-l avertizeze şi, dacă se împotrivea, să-l denunţe. Şi lucrurile se desfășurară întocmai: acesta apăru în faţa consiliului arhiepiscopului şi se lepădă de toate ideile sale.” Și acum, în 2011, cum e? Nu e la fel? Cînd cineva stabilește că “există o întrebare probă și pentru cei care sunt iubitori de oameni și iubitori de Dumnezeu. Credeți că homosexualitatea e un păcat?”, “Credeți că masculinitatea e toxică?, “Credeți că Planeta moare?, nu ne aflăm în interiorul unei anchete în desfășurare (erezii)? Care e diferența dintre arhiepiscopul de Rouen de la 1640 și concetățeanul de pe Facebok din 2011? Ce vreau sa sugerez: apucătura (de a-l supune pe celălalt unei judecăți morale și de a te considera în posesia credințelor bune și pe el în posesia credințelor eronate?) nu e aceeași? Azi, poți s-o mierlești destul de rău dacă spui – ca Tim Hunt o glumă despre colegele de laborator sau ca Bret Weintein de la Evergreen sau ca Jordan Peterson cu cele 76 de genuri – chestii împotriva adevărului consacrat public. Vorba surorii Perier, rafinamentul spiritului inventează multe chestii năstrușnice. Atunci erezia era să spui că “trupul lui Iisus Christos nu se crease din sângele Sfintei Fecioare”, azi, erezia e să spui că că nu crezi în gay marriage, în xe, xi sau că transsexualitatea e o tulburare. Nu mă amăgesc foarte tare. Textul ăsta, la rîndul lui, ține morală. Dar sper că o face dintr-o pozitie mai bragueniană: din poziția cinică a celui care se știe și se simte vinovat, nu are chef să salveze pe nimeni de la pieire ecologică ori sufletească, nici să formuleze intrebări probă, nici să inducă panică. Mi s-a părut amuzant si am rîs copios cînd, la comentariile din subsolul unei postări a jurnalistului creștin menționat in paragrafele de mai sus, un cititor entuziast exclamase: “Minunată predică, domnule părinte!”. Jurnalistul fusese adus in ipostaza binevoitoare de a explica ca nu este preot, ci doar un simplu jurnalist, că textul nu e predică, ci opinie personală. Oricum, morala (sic!) rămîne și e savuroasă. Morala cea mai mișto, dacă mă întrebați pe mine, e cea din Capra cu trei iezi sau din Ursul păcălit de vulpe. Genul acela de morală care ține de relație (așa cum vorbeam mai sus) și care îi împlică pe amîndoi protagoniști, și pe urs, și vulpe, și pe lup, și pe capră. Nu postarea, textul sau întrebarea de tip predică, fie ea ecologistă (iubitoare de Terra), fie ea creștină (iubitoare de Dumnezeu) sau umanistă (iubitoare de oameni) în care cineva e bun, cineva rău și cel bun îl reformează pe cel rău. Unde e morala fină? Discretă? Morala aceea mișto (mișto ca o femeie frumoasă cu picioare lungi) care te lasă într-o stare de mirare, de perplexitate? Morala veritabilă te lasă mut, nu revoltat, nu plin de sine. Ea produce o adeziune interioară spontană și te face să consimți liber la cele pe care ți le dezvăluie într-o altă lumină. În fine, mă cam lungesc. Scriu la textul ăsta de 10 ore și vreau să se termine odată. Dar nu îl pot încheia fără să explic ideea titlului. Titlul textului meu (metamoralizator) se trage tot din Solenoidul lui Mircea Cărtărescu. “Ție îți pasă că îmbătrînim și murim? Îți pasă de cancer și de paralizie?, îl întreabă Caty, profa de chimie, pe personajul nostru, anonimul profesor de limba română. Caty ducea o viață dublă. “Ziua era mai departe profa de chimie invidiată de toate colegele pentru țoalele și pantofii și poșetele ei, pentru vila ei cu o sută cincizeci și șase de ochiuri de cristal și soțul de la Externe”, dar serile era pichetistă. “Serile, de două-trei ori pe săptămînă, îmbrăcată în negru și nefardată, și în panfofii femeii de la curățenie, și cu o broboadă în cap, și cu lacrimi jucîndu-i în ochi, și cu o ură neagră pe fața ei de defunctă zeiță a dragostei, și cu o pancartă de carton grosolan, de la vreo cutie de televizor, pe care scria “Jos bătrînețea!”, ieșea din vila ei pe furiș și se îndrepta spre biserica Sf. Elefterie, unde se alătura unui pîlc de siluete-n negru, venite toate din Cotroceni, după care, pe jos, în liniștea orașului ruinat, bîntuit de nostalgie și tramvaie vechi, o luau spre cimitire. Ajunși la porțile cimitirului… își scoteau pancartele (“Jos moartea!”, “Jos bolile!”, “Jos agonia!”, “Jos suferința!”, “Opriți carnagiul!”, “Protestați contra durerii!”, “Pentru viață eternă!”, “Nu pasivității!”, “Nu resemnării!”) și își începeau, tăcuți, mersul în cerc, ore-n șir, prin frigul nopții, cu îndîrjirea celor ce, cum spusese cineva despre ei “mor cu dreptatea în mînă. Noi, pichetiștii, strigăm muți contra incredibilului, incalificabilului, impardonabilului genocid uman. Noi susținem că el trebuie să ia sfîrșit. Și că, în calitate de oameni liberi și demni, trebuie să protestăm contra destinului și fatalității.” Protestul personajelor lui Cărtărescu e un protest sfîșietor de sincer. E mult mai verosimil să protestezi contra durerii, suferinței și morții și să lupți pentru viață eternă. Între așteptări și atitudini ar fi o legătură de o perfect de onestă corespondență. Sigur că niște indivizi care ar protesta impotriva fatalității ar fi niște indivizi care se auto-iluzionează jalnic, dar iluziile lor ar fi niște iluzii transparente, curate, aș spune. Un astfel de protest ar juca cu cărțile (boala, frica, moartea, viața eternă) pe masă. Ăsta e motivul pentru care mi-a venit să întocmesc niște anti-pancarte și să le îngrămădesc în titlu, ca să protestez și eu contra spiritului veacului ăstuia, al întrebărilor-probă și al demersurilor pozitive atotprezente. Jos, doamnelor și domnilor, toate chestiile care ne ajută să dăm bine! Sus chestiile reale!
Președintele Iohannis și “testul Gârbovan”
București: după 20 de ani, încă 20 de ani
Despre cauze ale problemelor actuale (I)
Evenimente

Hotnews
Despre noi:
Site
Forum
MyHotNews
Redacţie
Contact
Publicitate
Agenţii de ştiri
Reuters
France Presse
Agerpres
Parteneri Media:
Euractiv
Mediaindex
RFI
Deutsche Welle
Parteneri:
GTS
Medlife
Tremend
Startech
Esri Romania


Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by
mobile version

Termeni si conditii de utilizare ©Copyright 2006 - 2018 Hotnews.ro. Toate drepturile rezervate HN27
Date personale colectate de Hotnews.ro
Contactează-ne