Parlamentul European (PE) și-a început lucrările săptămâna aceasta la Strasbourg, în Franța, într-un context haotic. În fața clădirii protestau separatiștii catalani împotriva deciziei de a li se interzice prezența în plen reprezentanților lor aleși; în interior, membrii Partidului Brexit din Marea Britanie s-au întors cu spatele în vreme ce restul PE se ridicase în picioare pentru imnul UE, „Odă bucuriei” de Beethoven.
Aceste tulburări au distras atenția de la evenimentul care a fost probabil cel mai important al zilei: debutul unei noi alianțe între principalele partide naționaliste de extrema dreaptă ale Europei. Acolo, în plen, se aflau membri ai Adunării Naționale din Franța, condusă de Marine Le Pen; ai Ligii Nordice conduse de Matteo Salvini, din Italia; ai Partidului Libertății al lui Geert Wilders, din Olanda. Cooperarea lor este oricum îngrijorătoare. Dar ea naște și întrebarea: de ce sunt naționaliștii atât de dornici să îmbrățișeze un etos al cooperării internaționale?
Pentru unii europeni, această alianță reprezintă doar o decizie pragmatică - subminarea UE din interior nu e o misiune facilă, iar unde-s mulți puterea crește. „Noi nu vom renunța la identitatea noastră; eu cred că asta ne unește pe noi toți”, a declarat Jörg Meuthen, membru PE din partea partidului Alternativă pentru Germania (AfD). Obiectivele colective ale alianței: „nu unei mai mari armonizări, nu subminării statului-națiune”.
Însă cooperarea merge mai departe de obiectivul specific al doborârii Bruxelles-ului, și chiar dincolo de Europa. Grupul este susținut de nimeni altul decât Steve Bannon, autoproclamata eminență cenușie a extremei drepte globale. Liderii naționaliști își fac apariția la mitinguri de prin toată lumea pentru a-i susține pe verii lor ideologici locali. Să ne amintim că dl Salvini a apărut la un miting al lui Trump din Philadelphia în 2016.
Pentru extrema dreaptă contemporană puține cuvinte sunt mai murdare decât „internaționalism”. El exprimă tot ceea ce detestă naționaliștii de azi, și mai presus de toate ideea că cele mai presante probleme ale noastre trebuie să fie rezolvate prin colaborarea transfrontalieră. Însă internaționalismul - un concept care în definitiv prezumă implicit existența națiunii - și naționalismul extrem nu sunt neapărat incompatibile.
Evocând spiritul fraternității internaționale de extrema dreaptă, grupările naționaliste răspândite prin lume își construiesc alianțe și operează tot mai mult ca niște instituții transnaționale. Unite prin naționalismul lor, ostilitatea față de minorități și disprețul pentru multiculturalism și pluralism, ele pledează pentru cooperarea globală între comunități naționale presupus omogene, dezvoltate organic și închise - haideți să-l numim „cosmopolitism reacționar”. Este o formă de internaționalism ce are o istorie îndelungată, însă rămâne în continuare mai puțin studiat decât variantele convenționale, socialistă și liberală.
De fapt, alianțele internaționale ale mișcărilor naționaliste sunt tot atât de vechi ca și respectivele mișcări. „Nu este dificil să găsești o intenție cosmopolită universală și o relație cu internaționalismul stratificate prin tot soiul de texte politice de secol 19, inclusiv în acelea care sunt cel mai faimoase pentru promovarea naționalismului”, a remarcat istoricul Glenda Sluga.
Unii dintre cei mai importanți naționaliști de secol 19 erau de fapt cosmopoliți, care considerau că ordinea lor națională este și universală și încercau să-și transporte lupta și peste granițe. Cel mai faimos dintre ei este revoluționarul Giuseppe Mazzini, fruntaș al mișcării pentru unificarea Italiei și implicat și în alte lupte naționale de pe tot cuprinsul Europei. Promovând o asociație internațională a națiunilor, a sa Ligă Internațională Populară apăra „drepturile naționalității” și o „înțelegere cordială între popoarele tuturor țărilor”.
Chiar și pe măsură ce naționaliștii s-au radicalizat, începând din zorii secolului 20, devenind tot mai șovini, anti-liberali și autoritari, ei nu au renunțat la ambițiile lor internaționaliste. În urma Revoluției din Octombrie din Rusia, naționaliștii de toate culorile, de la conservatori de centru la extremiști de dreapta, s-au unit împotriva amenințării percepute de la stânga. Mulți au luptat în propriile lor țări, dar cei mai mulți își considerau bătăliile drept parte a unei lupte globale.
Unul dintre gânditorii-cheie ai acestui internaționalism de dreapta a fost Nicholas Murray Butler, președintele conservator al Universității Columbia. În tratatul său din 1918, „A World in Ferment” [„O lume în fierbere”], el făcea distincție între internaționalismul „coloidal” - a se citi „cosmopolit” - și cel „cristalin”.
Butler respinge internaționalismul coloidal ca fiind dorința „nepractică, lipsită de orice speranță” a liberalilor și a stângii de a avea „o comunitate mondială fără legături naționale ori ambiții naționale”. Din contră, internaționalismul cristalin se bazează pe „sentimente și scopuri naționaliste și patriotice”, care sunt „elemente într-o întreprindere umană mult mai largă, a cărei parte independentă și integrală ar trebui să fie fiecare națiune.”
Una dintre primele organizații care au apărut după acest model a fost Internaționala de la Geneva [„Entente internationale contre la IIIme internationale” - n.trad.], fondată în 1924, cu sucursale în 18 țări, inclusiv în îndepărtata Australie. Devotată „apărării principiilor ordinii, familiei, proprietății și naționalității” în întreaga lume, în rețeaua ei cosmopolită se regăseau personaje precum spaniolul Francisco Franco sau francezul Philippe Pétain - iar Benito Mussolini și Adolf Hitler au fost și ei curtați.
Mișcările fasciste europene interbelice s-au implicat în diverse forme de cooperare internațională, inclusiv o serie de congrese mondiale. Cel mai important a fost Conferința Partidelor Fasciste de la Montreux, în Elveția, convocat de Mussolini în 1934. Scopul congresului era să constituie o coaliție transnațională care să lupte cu socialismul și cu democrația liberală. Toate marile regimuri fasciste și-au organizat propriile reuniuni internaționale, invitând partide fasciste străine la evenimentele din țările lor. La mitingurile lor de la Nuremberg, naziștii au găzduit grupuri cu aceeași mentalitate din Irak, Siam (acum Tailanda) și Bolivia.
Regimurile au fondat totodată mai multe organizații internaționaliste pentru a colabora cu mișcări fasciste din toată lumea. „Fascismul este acum o mișcare internațională, ceea ce înseamnă nu numai că țările fasciste se pot uni în scopul jafului, ci și că ele orbecăie, probabil semi-conștient deocamdată, spre un sistem mondial”, observa George Orwell în 1937.
Internaționalismul fascist nu a fost nicăieri mai evident decât în Războiul Civil din Spania. În vreme ce socialiștii radicali se îngrămădeau în Spania pentru a se înrola în Brigăzile Internaționale, fasciștii și naționaliștii de dreapta, deși puțini la număr, suplimentau forțele naționaliste. Printre ei se aflau fasciști irlandezi și militanți ai Gărzii de Fier din România, pentru a nu mai vorbi de sprijinul primit de Franco de la dictatorii de la Berlin, Roma și Lisabona.
Acest tip de internaționalism a atins apogeul în cursul celui de al Doilea Război Mondial. Pactul Anti-Comintern, ratificat de Tokyo și Berlin în 1936 (și în 1937 și de Italia și Spania), a fost revizuit în 1941, când au devenit semnatare și regimurile aflate la putere în Croația, Ungaria, România, Bulgaria, Finlanda, El Salvador și, doar în calitate de observator, Turcia.
După război extrema dreaptă, deși slăbită, a continuat să se organizeze la nivel internațional, convocând întruniri, fondând organizații și înființând publicații. Până și grupările neo-naziste au fondat organizații internaționale - inclusiv extremista Uniune Mondială a Național-Socialiștilor, creată în 1962, cu filiale în America, Europa și Asia. În cursul războiului rece multe astfel de alianțe au fost construite pe fundația anti-comunismului: cunoscuta Ligă Mondială Anti-Comunistă, fondată cam la aceeași vreme, unea extrema dreaptă cu conservatori cu opinii mai moderate din toată lumea.
Atunci, la fel ca și acum, avantajele cooperării internaționale erau prea mari pentru a fi ignorate de naționaliști, asigurând sprijin moral și material din exterior. Totodată, o grupare care se prezintă drept parte a unei mișcări transnaționale mai ample va părea mai importantă și în țara ei.
Totuși, asemenea alianțe pot fi fragile și pline de fricțiuni. Grupurile naționaliste de dreapta se ciocnesc frecvent pe tema unor mici diferențe ideologice. Membrii lor sunt adesea prea puțin interesați de politica internaționalistă. Liderii de dreapta care chiar se implică pe plan internațional sunt adesea membri ai elitei sociale din țara lor, traversând granițele cu ușurință, în vreme ce pentru adepții lor aceste lumi cosmopolite sunt adesea mai puțin atrăgătoare. Pe scurt, vederile parohiale [în sensul de concentrate pe circumstanțele specifice locale - n.trad.] ale naționaliștilor fac cooperarea internațională să fie oricum, numai nu ușoară.
Naționaliștii internaționalei de secol 19 a lui Mazzini se certau pe chestiuni precum granițele teritoriale, tipuri de guvernare și forme de cooperare. Extrema dreaptă interbelică și din anii războiului, în ciuda tuturor tentativelor de a se uni, era sfâșiată de rivalități. Luați drept exemplu cearta lui Hitler cu Franco în 1940, cauzată de o dispută privind revendicările teritoriale insolente ale Spaniei în schimbul susținerii Germaniei în războiul mondial. Similar, revizionismul teritorial al aliaților Axei din Europa de Sud-Est s-a dovedit a fi imposibil de depășit.
În anii postbelici, alianțele grupărilor de extrema dreaptă au fost mereu marcate de suspiciuni reciproce și egoism - naționaliștii germani și italieni, de exemplu, se certau frecvent la reuniunile internaționale din cauza Tirolului de Sud.
Tot așa și extrema dreaptă de astăzi ar putea descoperi că falia dintre naționalismul parohial și internaționalismul cosmopolit este prea largă pentru a putea fi depășită. Uitați-vă la grupul populist din PE, care e dezbinat în privința multor chestiuni importante. Mânați de ego-uri naționaliste, membrii lui sunt în dezacord pe tema regulilor deficitului bugetar și a distribuirii refugiaților.
Ei sunt totodată în dezacord și în privința relațiilor cu Rusia, care este detestată de naționaliștii est-europeni, dar admirată de mulți dintre omologii lor vest-europeni. În cele din urmă, cu toate contradicțiile ei inerente, noua internațională naționalistă s-ar putea dovedi a fi mai puțin stabilă decât ar vrea susținătorii ei să credem noi că este.
Chiar și așa, pericolul reprezentat de internaționalismul naționalist este unul real. Extrema dreaptă nu are nevoie întotdeauna să formeze alianțe stabile, cuprinzând toate domeniile politicii, pentru a fi distructivă. Chiar și cooperarea internațională pragmatică pe câteva puncte anume selectate poate fi suficientă. Ei chiar se înțeleg în suficient de multe privințe încât să fie capabili să facă rău: cu care inamici să se confrunte, ce instituții să submineze, ce valori să atace. Dacă ignorăm internaționalizarea politicii de dreapta, rezultatul îl vom resimți pe propria noastră piele.
de David Motadel (istoric la London School of Economics and Political Science)- New York Times (preluare Rador)
10
3
