În ultimul număr al publicaţiei Limes, Daniele Santoro, un apreciat analist al revistei de geopolitică, a subliniat cu înțelepciune că "Turcia este singurul aliat al Ankarei" și că acest fapt este cu atât mai evident cu cât era Erdogan se prelungeşte şi mai mult. Sultanul nu intenționează să aleagă între Occident și proiecția euroasiatică, urmărind în același timp să-și facă din ce în ce mai puțin obligatorie apartenența la NATO, să diminueze consecințele negative ale expunerii regionale excesive din ultimii ani, să găsească o sinergie din ce în ce mai mare cu Rusia și să profite de dezvoltarea geostrategiei chineze. Totul într-un ansamblu care încearcă cu greu să găsească stabilitate şi coerență şi căruia aparatul de guvernământ al statului turc se dedică cu forță și voință politică, scrie Il Giornale citat de Rador.
Recentul caz al disputei turco-americane privind avioanele de vânătoare F-35 și privind sistemul rusesc de apărare S-400 demonstrează acest lucru. Ankara intenționează să meargă până la capăt cu achiziționarea de S-400 și nu pare să fie dispusă să cedeze în faţa amenințărilor SUA de a reduce cooperarea în domeniul securității și de a anula livrările de F-35 către Turcia. În ultimii ani, pornind de la lovitura de stat nereușită din 2016, în spatele căreia Erdogan suspectează mâna americanilor, relațiile dintre Ankara și Washington au fost tensionate și complicate. Cazul F-35 / S-400 intră în eforturile unei încercări de detensionare conduse de respectivele diplomații, pe care Erdogan și Donald Trump mizau să o concretizeze la summitul G20. Acum, Turcia, partenerul istoric al NATO, a ajuns să se gândească la un lucru care înainte era de neconceput: să înlocuiască ultimul model al industriei aeronautice occidentale cu cele ale concurenților săi direcți ruși sau chinezi. Adică cu bijuteriile țărilor pe care Washingtonul le consideră rivale strategice.
Și dacă, inițial, candidatul numărul unu părea a fi avionul rusesc Su-57, acum în cursa a fost inclus şi J-31 chinez. Un avion de vânătoare nedectabil care foarte probabil provine dintr-o operațiune de retro-inginerie efectuată pe proiectele americane. "În 2016 a fost divulgată o ştire în baza căreia un chinez în vârstă de 50 de ani, Su Su, a fost acuzat de către Departamentul de Justiție al SUA că a tradus din engleză în chineză diferite dosare confidențiale ale contractorilor americani de apărare, care conțineau informații despre unele dintre armele noilor avioane de vânătoare stealth", subliniază 'Formiche'. Faptul este că, indiferent dacă informaţia este sau nu adevărată, din acel an, industria chineză a intensificat munca pentru a obține vopsele și materiale anti radar-esențiale pentru noile sale jet-uri care îi plac lui Erdogan. Motiv pentru care J-31, chiar dacă este inferior aeronavelor F-22 Raptor și F-35, continuă să reprezinte răspunsul chinez la dezvoltarea SUA''.
Sinergia dintre Beijing și Ankara ar putea să se extindă şi în domeniul militar, după ce ultimele luni au fost pline de summituri și întâlniri între respectivii lideri ai apărării. Turcia priveşte cu interes progresul "noului Drum al Mătăsii", pentru care ar putea reprezenta unul dintre principalii pivoți, împreună cu Iranul și, după cum subliniază Santoro, "refuză să spargă China în numele americanilor cu ciocanul uigurilor".
Erdogan relansează o veche ambiție a predecesorului său Turgat Ozal, care propovăduia o colaborare mai mare cu Asia Centrală și după dezastrele siriene, recalibrează neo-otomanismul. Turcia intenționează să devină pivotul unui spațiu tricontinental, evitând atașamentul excesiv faţă blocurile fixe și exploatând mutabilitatea alianțelor pentru a juca alături de țările mai mari. Cum ar fi Statele Unite, Rusia și China. Bazându-se exclusiv pe flerul său tactic, Erdogan riscă să piardă încă o dată din vedere, cadrul strategic. Uitând că o politică externă echilibristă, care încearcă să reafirme prioritățile țării și să extindă gama potențialilor aliați, nu poate fi decisivă în soluționarea contradicțiilor țării, legate în principal de polarizarea creșterii economice, de înăsprirea climatului politic și de ruptura dintre oraș și profunda Anatolie.
