La recentele alegeri europene, cele două partide italienești care formează primul guvern populist autentic din Europa de Vest au confirmat că încă mai pot conta pe 50% din voturi. Însă vestea șocantă a fost aceea că, în interiorul coaliției, sprijinul pentru Mișcarea Cinci Stele (M5S) anti-establishment s-a înjumătățit la 17%, în vreme ce al Ligii de extrema dreaptă s-a dublat la 34%, ea devenind jucătorul dominant în politica italiană.
Cum de a putut M5S, care a inventat cu succes noi căi de a face politică pe internet, să cadă atât de rău și atât de repede? Va rezista Liga în timp? Cât rău îi poate face iluzia „recuperării controlului” unei țări care este atât de dependentă de piețele internaționale pentru a-și finanța datoria publică enormă? Și, mai important, ce va mai rămâne din speranțele Italiei după ce italienii vor fi constatat că au epuizat una după alta formulele politice, fără nici un semn al inversării declinului ce durează de 20 de ani?
Aceste întrebări îmi sunt puse frecvent de observatori ai politicii italiene, îngrijorați tot mai mult că disfuncția Italiei ar putea contamina și alte democrații occidentale. Sunt aceleași întrebări pe care mi le pun și eu atunci când mă plimb prin Trastevere, cartierul din Roma în care trăiesc împreună cu familia mea.
Trastevere este inima Orașului Etern. Este singura parte a orașului care a fost locuită neîntrerupt din vremea Imperiului Roman. Regizori precum Woody Allen și Federico Fellini s-au îndrăgostit de pereții lui acoperiți de iederă și de străzile înguste cu pavaj. Dar în ciuda întregii splendori celebrate de cinematografie, realitatea este astăzi aceea că mult prea mult gunoi și prea multe mașini au făcut de nerecunoscut „marea frumusețe” a Romei.
Toate acestea ar fi trebuit să se schimbe după alegerile locale din 2016, când acest cartier (care se întâmplă să fie fieful tradițional al Partidului Comunist) a votat covârșitor pentru Virginia Raggi, candidata M5S. Eu însumi i-am salutat alegerea, ca o ruptură promițătoare a ciclului politic care a alternat între coaliții de centru-stânga și centru-dreapta în ultimele trei decenii, fără a rezolva vreuna dintre problemele structurale ale Romei - sau ale țării.
Trei ani mai târziu, marea dezamăgire este aceea că nimic nu s-a schimbat. Da, o serie de scandaluri i-a forțat pe mai mulți consilieri ai lui Raggi să demisioneze. Și da, la nivel național, presa italiană continuă să transmită o saga fără de sfârșit în care joacă noi vedete care, rapid și dezamăgitor, ard și se sting. Dar ceea ce mi se pare cel mai izbitor este cât de neputincioasă pare a fi devenit politica în ce privește influențarea vieții de zi cu zi.
Unul dintre lucrurile intuite inițial de M5S este acela că mediul înconjurător ar putea deveni un scenariu politic convingător, iar altul e acela că inovația ar putea constitui calea către o lume mai bună. Te-ai fi putut aștepta ca măcar unele restricții să fie impuse utilizării de mașini private funcționând pe bază de combustibili fosili, în special într-un oraș în care un om oarecare petrece în medie 227 de ore pe an în mașină, conform unui studiu. Este mai mult decât dublul cifrei pentru oricare alt mare oraș italian. Ar fi fost logic ca un partid care pariază masiv pe inovația verde să încurajeze o trecere semnificativă la vehicule mai mici, să intre în parteneriat cu firme care oferă mobilitate în comun și să construiască o infrastructură pentru mașini electrice.
Dezamăgirea locuitorilor Romei este la fel de evidentă ca și mașinile ce continuă să domine peisajul unui oraș care ar fi trebuit să-și prețuiască puterea de atracție, în loc s-o irosească. La fel ca mai înainte, politica locală se reduce la a cere mai mulți bani, astfel încât să se construiască noi drumuri și noi parcări. Totul se învârte în jurul cheltuielilor publice. O confruntare între municipalitățile italiene și guvernul central, tot așa cum continuă să existe una între același guvern central și Comisia Europeană.
Transformarea reală ar trebui să caute modalități prin care societatea poate folosi mai eficient puținele resurse publice și private disponibile. Ar trebui să conste în schimbarea modelelor de producție și consum care s-au bazat până acum pe tehnologii precum mașinile, însă astăzi nu mai sunt adecvate necesităților noastre. Schimbarea autentică ar presupune noi forme de democrație, care să permită oricui să se implice.
Astfel de idei au avut un rol esențial în a-i împinge pe expertul în tehnologie Gianroberto Casaleggio și pe comediantul Beppe Grillo să fondeze M5S în 2009. În calitate de mișcare, era bazată pe convingerea că internetul a făcut ca statu-quo-ul să fie perimat. Și aveau dreptate. Însă Casaleggio a murit în 2016, iar cei care l-au urmat n-au avut capacitatea intelectuală și administrativă de a gestiona acea transformare.
În multe privințe, Italia a fost ca un laborator al crizei politice care a măturat întreaga Europă. Dar e totodată și unul dintre locurile cele mai potrivite pentru a se experimenta căi de soluționare a acelei crize.
Însăși profunzimea problemelor noastre se poate spune că ne face pe noi, italienii, mai conștienți decât alți europeni și mai dispuși să ne asumăm riscuri încercând soluții mai radicale. Problema este că am făcut greșeala să credem că politicienii sunt cei care pot aduce schimbarea în societate, deși ar fi trebuie să fie foarte limpede până acum că schimbarea poate avea loc doar atunci când un număr suficient de mare de oameni își asumă responsabilitatea pentru ea.
Succesul viitorilor actori politici ai Italiei - cei care vor umple vidul lăsat de colapsul vechiului establishment și de eșecul mișcărilor care au ajuns la putere înainte de vreme - va fi definit de abilitatea lor de a prezenta o viziune care să-i implice pe oameni și care să ofere abordări pragmatice pentru rezolvarea unor chestiuni mărunte.
În Roma, spre exemplu, nu ar fi o idee rea să le interzici tuturor mașinilor private să intre în centrul istoric și să le substitui cu mijloace de transport colective sau în comun. Turiștii ar redescoperi cel mai mare muzeu în aer liber din lume, în vreme ce noi, romanii, am simți în sfârșit că și comunitatea noastră a intrat în secolul 21.
Articol de Francesco Grillo (economist politic și director al grupului de reflecție Vision)-The Guardian (preluare Rador)
4
1
