Nu e bine ca britanicii să se arate stângaci sau incomizi. Stilul britanic politicos de a face lucrurile a ţinut de arta compromisului. Sau aşa se credea. Numai că axa Europei s-a strâmbat dată fiind incapacitatea Theresei May de a asigura ieşirea din UE. Această răsturnare a etichetei convenţionale este ilustrată de un recent mesaj de pe Twitter al lui Jacob Rees-Mogg, în care el cere ca Marea Britanie să se arate "dificilă" şi să paralizeze din interior iniţiativele UE, scriu britanicii de la The Spectator, citați de Rador.
Acum, când prelungirea a fost acordată până pe 31 octombrie cu o serie de restricţii în privinţa calităţii de membru al Marii Britanii, ar trebui oare ţara să trimită la Bruxelles o escadrilă de nechemaţi care să blocheze instituţiile Europei? Şi dacă ar face aşa, de unde ne-am mai inspira şi am învăţa arta de a fi dificili?
Primul semn care ne-ar veni în minte ar putea fi strigătul ascuţit al lui Margaret Thatcher de la Bruxelles, din 1979: "Îmi vreau banii înapoi!". În cele din urmă, tenacitatea cu care ea a căutat, cu ocazia fiecărei reuniuni, să obţină o deducere pentru Marea Britanie a dat roade în 1984, pe vremea când Consiliul European era prezidat de Franţa.
Cu părere de rău, dar vrăjit, François Mitterand a facilitat această tranzacţie, remarcând că dna Thatcher are "gura lui Marilyn Monroe şi ochii lui Caligula". Dar Thatcher nu a paralizat niciodată instituţiile şi a avut succes abia după cinci ani în care a stat cu poşeta deschisă.
Pentru un exemplu mai bun, trebuie să ne întoarcem în 1965. Dar nu Marea Britanie a fost cea care a arătat cum trebuie zgândărit Bruxelles-ul ca să facă voia cuiva. Pentru asta trebuie să ne întoarcem spre Franţa. În acel an, preşedintele francez Charles de Gaulle, nemulţumit că Germania şi Bruxelles-ul încearcă să pună în seama Comisiei subvenţiile pentru agricultură - şi totodată să treacă votarea deciziilor de la unanimitate la majoritate - şi-a început boicotul (cunoscut în epocă sub numele de "empty-chair policy", n. red.).
La o reuniune a cabinetului din 30 iunie, el s-a pronunţat împotriva "himerei federaliştilor". Câteva ore mai târziu, De Gaulle a dat instrucţiuni miniştrilor săi de externe, de finanţe şi celui al agriculturii, cerându-le să iasă din toate negocierile cu omologii lor europeni.
Întrucât, pe vremea aceea, deciziile din cadrul a ceea ce astăzi numim Consiliul European mai erau încă adoptate unanim, asta a blocat efectiv dialogul celor şase naţiuni până în luna ianuarie a anului viitor. Iar De Gaulle a explicat: "Pentru moment, acţiunea îşi lasă gol scaunul şi îi irită pe parteneri". Astfel, Europa a intrat în cea mai gravă criză de la înfiinţarea ei din 1957.
Desigur, generalul De Gaulle, era un maestru al dârzeniei. Marea Britanie ştia prea bine asta încă de pe vremea când el conducea Rezistenţa Franceză la Londra, în timpul războiului, dar şi din 1963, când el a votat împotriva admiterii Marii Britanii în Piaţa Comună.
Lăsând la o parte faptul că, poate, generalul avea dreptate când spunea că Marea Britanie nu ar fi potrivită ca membră în comunitatea europeană, el a provocat o criză într-un moment în care două concepţii legate de integrarea europeană încercau să se impună: Europa "des patries" ("a patriilor") pentru care pleda generalul şi care păstra suveranitatea naţională a ţărilor membre, şi o Europă federală supanaţională.
Obstrucţia politică a generalului a dat roade. Bruxelles-ul a dat înapoi, "Compromisul de la Luxemburg" a păstrat unanimitatea pentru deciziile importante, chiar dacă a fost introdus şi votul majorităţii atunci când ineteresele vitale ale unei ţări nu erau afectate.
Dar De Gaulle nu era un om terminat. El s-a pronunţat împotriva unei Europe integrate care, în opinia lui, le-ar fi servit drept alibi "mitomanilor" nerealişti şi "domnişorilor' ("petits messierurs") care voiau să fie luaţi drept mari domni.
Politica "scaunului gol" promovată de general e o bună lecţie pentru a sta în calea Bruxelles-ului măcar şase luni. Dar poate fi ea oare împrumutată de Marea Britanie în cazul în care cineva s-ar gândi numai la un lucru atât de neplăcut?
Din păcate, nu. Ca să aibă succes, o asemenea abordare necesită întreaga prestanţă şi întregul prestigiu al lui De Gaulle. Guvernul britanic de azi nu poate pretinde nimic din toate astea. Şi ar fi o ironie ca Marea Britanie să promoveze "scaunul gol" tocmai când, în definitiv, Brexitul exact asta urmăreşte să facă.
