Toţi europenii sunt invitaţi în luna mai să îşi aleagă reprezentanţii în Parlamentul UE. Dar nu vor vota cu toţii în acelaşi mod, scrie Le Monde, citat de Rador.
A fost nevoie să aşteptăm anul 1979 pentru ca primele alegeri europene să poată fi organizate. Înainte de aceasta, au existat deputaţi europeni, dar ei erau pur şi simplu desemnaţi de parlamentele naţionale.
Totuşi, imediat ce a fost creată, Comunitatea Economică Europeană (CEE) avea în statut existenţa unor reprezentanţi «care să fie aleşi prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre», după cum preciza Tratatul de la Roma din anul 1957.
Proiectul a fost ambiţios, dar nu a reuşit: modalităţile de vot rămân foarte diferite de la ţară la ţară. «Fiecare doreşte să respecte propriile tradiţii naţionale», explică Olivier Costa, cercetător la CNRS. «La 40 de ani de la primele alegeri europene, bilanţul nu este satisfăcător în ceea ce priveşte convergenţa modelelor de scrutin».
Eurodeputaţii sunt aleşi pentru cinci ani, iar mandatul poate fi reînnoit. În timpul mandatului lor, nu pot avea nicio altă funcţie în instituţiile sau organele Uniunii Europene şi nu pot fi deputaţi sau senatori ai ţării lor.
Bătaie de cap britanică
Până acum câteva săptâmâni, nu exista nicio îndoială: la trei ani după votul britanicilor în favoarea ieşirii din UE, majoritatea observatorilor erau convinşi că scrutinul european din 2019 va avea loc fără Marea Britanie, în 27. Ce se putea face cu cele 73 de locuri ce le reveneau britanicilor înainte?
A circulat un proiect de liste transnaţionale, fluturat în special de Emmanuel Macron. Propunerea de a atribui o parte a locurilor vacantate de Regatul Unit unor liste plurinaţionale a fost respinsă în februarie 2018 de către Parlamentul European.
Cele 73 de locuri vor fi repartizate astfel:
-46 de locuri vor fi lăsate vacante, în eventualitatea unei eventuale extinderi a UE. Vor exista deci 705 deputaţi în loc de 751;
-27 de locuri au fost repartizate în beneficiul a 14 membri «subreprezentaţi».
Doar că ieşirea din UE se dovedeşte a fi un proces lung şi complex pentru Regatul Unit. Până în punctul în care a devenit deja plauzibil că va participa la scrutin. Astfel, Londra a luat măsurile legale destinate organizării alegerilor pe data de 23 mai… cu speranţa că va fi semnat un acord până atunci.
Nici măcar în ceea ce priveşte data, Europa nu prezintă un front unit. Olandezii votează primii, joi 23 mai, irlandezii a doua zi, urmaţi de maltezi, de letoni şi de slovaci. Cehii sunt singurii care vor dispune de două zile pentru a vota, în timp ce alte 21 de ţări, printre care şi Franţa, se vor exprima duminică 26 mai. Ultimele birouri de vot îşi vor închide urnele la ora 23, în Italia.
Unele ţări profită de ocazie pentru a organiza şi alte scrutinuri: alegeri federale în Belgia, regionale în Spania, municipale în Grecia... Votul este obligatoriu în Belgia, în Bulgaria şi în Luxemburg, şi într-o mai mică măsură în Cipru şi în Grecia, deoarece nu sunt prevăzute sancţiuni.
Vârsta minimă: 16 ani în Austria, 25 de ani în Grecia
Maturitatea cetăţenilor europeni diferă de la o ţară la alta? În orice caz, dacă majoritatea electorală s-a fixat la 18 ani în majoritatea statelor membre, tinerii pot vota de la vârsta de 16 ani în Austria şi Malta.
În schimb, pentru a fi candidat, regulile variază mai mult: e suficient să ai 18 ani în 14 ţări, printre care şi Franţa, dar trebuie să aştepţi 21 de ani pentru a candida în zece alte ţări, 23 de ani în România, şi chiar vârsta de 25 de ani în Italia sau în Grecia.
În 18 ţări se poate schimba ordinea de pe liste
Dacă principiul alegerii proporţionale este respectat pretutindeni, modurile scrutinului diferă încă în funcţie de state.
În Franţa şi în cinci alte ţări se votează o listă «blocată»: cetăţeanul alege o listă în ansamblul ei, personalităţile sunt alese potrivit ordinii de plecare, în funcţie de scorul obţinut. Capul de listă al unui partid mare este deci aproape sigur că va intra în Parlament, chiar dacă este mai puţin cunoscut ca persoană.
Sistemul cel mai frecvent este cel al «votului preferenţial»: în 18 ţări (printre care Italia, Olanda sau Belgia), alegătorii votează pentru o listă şi îşi pot bifa candidatul preferat. «Acest lucru ne permite plasarea mai sus a personalităţilor care nu au fost în poziţie eligibilă, dar care au făcut o campanie reuşită, sau dezavuarea responsabililor impuşi de partide. Se creează astfel o mobilizare în jurul alegerilor», apreciază Olivier Costa, partizan al acestui sistem. Inconvenientul sistemului este că avantajează personalităţile cunoscute.
Luxemburgul autorizează chiar «amestecul»: alegătorul poate amesteca pe buletinul său de vot candidaţi rezultaţi din liste diferite până la obţinerea numărului de deputaţi ce trebuie aleşi. Un sistem analog există pentru alegerile municipale franceze în comunele mici.
În fine, două ţări, Irlanda şi Malta, au un sistem cu «vot unic transferabil»: fiecare alegător clasează candidaţii în ordinea preferinţelor. Cei care au obţinut mai multe "locuri întâi" sunt aleşi împreună, apoi cei mai puţin bine plasaţi sunt eliminaţi, iar voturile lor sunt repartizate între ceilalţi candidaţi, şi asta în mai multe tururi, până ce toate locurile sunt ocupate.
Pentru a evita risipirea locurilor între formaţiuni şi liste prea numeroase, jumătate din statele europene (14 din 27) au fixat un prag minimal pentru un eurodeputat: 5% în nouă ţări (printre care Franţa), 4 % în Austria, Suedia şi Italia, 3 % în Grecia şi 1,8 % în Cipru.
