Preşedintele Trump are o mulţime de idei proaste. Reevaluarea rolului Americii în NATO nu este una dintre ele. NATO, o alianţă militară, a fost anume înfiinţată pentru a împiedica URSS să domine Europa, ale cărei principale puteri - Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit - erau atât de devastate de al doilea război mondial încât deveniseră vulnerabile la coerciţia, subversiunea sau cucerirea sovietică. NATO a devenit totodată un vehicul pentru reabilitarea puterilor Axei - Germania şi Italia - sub tutelajul învingătorilor, scrie New York Times, citat de Rador

Sediul NATO - intrare principalaFoto: Hotnews

America a avut un interes persistent ca Europa să nu cadă sub dominaţie unei singure puteri ostile şi capabile: acest lucru ar fi reprezentat un risc grav pentru America. Administraţia Truman era clară în privinţa acestui punct: principalul obiectiv al staţionării trupelor americane în Europa la începutul anilor '50 era acela de a rămâne acolo atât cât e necesar pentru a echilibra balanţa puterii, dar nu la nesfârşit.

Până în anii '60 balanţa fusese deja restabilită. Economiile vest-europene duduiau, Regatul Unit şi Franţa deveniseră puteri nucleare, militarismul german era domesticit, chiar dacă în Germania de Vest tocmai apăruse o armată nouă, numeroasă şi modernă. În cursul Războiului din Vietnam, America era atât de lipsită de griji în privinţa URSS, încât practic şi-a „muls” forţele convenţionale din Europa pentru a-şi susţine războiul din Indochina. Aliaţii ei europeni nu au contribuit cu nimic la efortul de război american din Vietnam. În 1968, cu colapsul guvernului şi armatei în Cehoslovacia, şi Pactul de la Varşovia controlat de URSS părea mai puţin capabil.

La începutul anilor '70, senatorul Mike Mansfield, un democrat din Montana, a condus o iniţiativă menită să reducă numărul trupelor americane staţionate în Europa.

Iniţiativa şi-a pierdut avântul în parte şi datorită unei consolidări militare sovietice destinate eşecului, care avea să contribuie la problemele economice ale URSS din anii '80. Campaniei senatorului i se mai opuneau şi europenii, care preferau să-şi păstreze dispozitivul american de securitate, dar şi preşedintele Richard Nixon alături de principalul său consilier pe probleme de politică externă, Henry Kissinger, care o respingeau considerând-o un amestec al Congresului în politica externă. Ce e ciudat e că reducerea efectivelor americane din Europa ar fi fost în conformitate cu „Doctrina Nixon”, care îi îndemna explicit pe aliaţi să facă mai mult pentru propria lor apărare.

Colapsul URSS din 1991 a îndepărtat ultimele vestigii ale unui risc major de securitate pentru NATO şi, odată cu ele, raţiunea de a exista a prezenţei militare americane în Europa. Anexarea Crimeii de către Rusia şi maşinaţiunile ei violente din estul Ucrainei nu i-au îmbunătăţit capacitatea de a ameninţa NATO. În schimb ele l-au plasat pe dl Putin în boxa acuzaţilor. Uniunea Europeană, ca şi America, a reacţionat adecvat, impunând sancţiuni economice Rusiei.

Toată această nefericită aventură a diminuat puterea Rusiei. Europenii sunt capabili să se apere singuri. Franţa şi Germania, luate la un loc, au o populaţie egală cu a Rusiei, o depăşesc economic la o distanţă enormă şi au cheltuieli militare mai mari decât ea.

Însă organizaţiilor nu le place să-şi înceteze existenţa, iar NATO era o „marcă de calitate”, lucru care o făcea utilă altor proiecte. Astfel că NATO şi-a asumat un nou ţel: eliminarea competiţiei de securitate din întreaga Europă şi de la periferia ei şi răspândirea democraţiei liberale la foştii supuşi ai imperiului sovietic. În loc să fie reevaluată, NATO a devenit mai mare.

Expansiunea NATO obligă acum SUA să apere toate statele membre atât de ameninţările convenţionale cât şi de cele nucleare - o sarcină dificilă, având în vedere proximitatea lor cu Rusia, şi un proiect inutil din perspectivă strategică, întrucât acele ţări nu pot contribui cu nimic la securitatea naţională americană.

De la o organizaţie care putea avea succes doar prin simpla descurajare a unei ameninţări militare majore, NATO s-a metamorfozat într-un proiect costisitor menit să facă întreaga Eurasie vestică securizată, liberală şi democratică - obiective mult mai complicate.

Războaiele purtate de NATO în Bosnia, Kosovo şi Libia au depins toate de o forţă militară americană considerabilă; nici unul dintre ele nu a produs o democraţie liberală funcţională. În trei dintre membrii noi ai NATO de după războiul rece - Ungaria, Polonia şi Bulgaria - democraţia suferă acum o eroziune sau chiar este în regres.

Declaraţia adoptată de conferinţa NATO de la Bucureşti din 2008 cum că Ucraina şi Georgia „vor deveni membri ai NATO” s-a dovedit a fi alarmantă pentru Rusia - şi a deschis calea unor războaie. Cu alte cuvinte, proiectul politic bine intenţionat al NATO este un costisitor eşec.

Ironia face ca NATO să încurajeze şi neglijenţa printre membrii ei, în moduri ce pot fi asemuite cu ceea ce finanţiştii numesc fenomenul „riscului moral”, conform căruia o asigurare excesivă, oferită într-un scop teoretic bun, încurajează comportamentul riscant al asiguratului.

Aliaţii bogaţi ai Americii şi-au subfinanţat propriile armate, protejaţi fiind de credibilitatea angajamentului american. Până şi cele mai marţiale puteri europene, Franţa şi Regatul Unit, nu cheltuiesc astăzi suficient pentru a-şi plăti structurile de forţă mult reduse de după războiul rece. Ele abia dacă ating pragul obligatoriu [sic! membrii s-au angajat doar să încerce să-l atingă, într-un interval de timp încă neexpirat - n.trad.] al alianţei de a cheltui 2% din PIB pe apărare. Franţa şi Germania cheltuiesc aproximativ jumătate, iar Regatul Unit două treimi din cât cheltuiesc SUA per soldat; cu excepţia cazului în care vor fi atins cine ştie ce niveluri remarcabile de eficienţă, singura explicaţie e că ele fac rabat la calitate.

Germania cheltuie astăzi aproximativ 1,25% din PIB pe apărare, ceea ce face din forţele armate germane un jalnic vestigiu al foarte capabilului lor avatar din perioada războiului rece. Până în 1990, aceeaşi armată putea trimite pe front o duzină de divizii înarmate până în dinţi, în doar câteva zile de la mobilizare. Astăzi, numai norocul ar ajuta-o să poate trimite în teren o singură divizie complet echipată. Mai puţin de jumătate din întregul echipament german de război este pregătit pentru luptă.

În vreme ce politicienii şi analiştii europeni şi germani îşi frâng mâinile cu gândul la ameninţarea militară rusească, guvernele şi armatele europene se comportă ca şi cum n-ar exista vreun pericol. Cotitura disfuncţională din politica internă europeană pare să fie permisă de nişte elite care nu se tem de nici o ameninţare externă, întrucât SUA le promit cu conştiinciozitate să aibă grijă de ele.

În fine, NATO ajută ca intervenţiile armate americane din străinătate să fie prea facile. Structura de baze existentă în Europa facilitează intervenţia în regiunea generală a Orientului Mijlociu - o regiune, între altele, în care ar fi indicat ca SUA să acţioneze mai puţin prin intermediul armatei. Când politicienii de la Washington deliberează cu privire la acţiuni militare în Orientul Mijlociu ar fi mai bine dacă ei ar fi nevoiţi să negocieze accesul la bazele europene, iar nu să-l aibă de-a gata. Acest lucru i-ar forţa pe factorii de decizie să gândească un pic mai mult.

Susţinătorii intervenţiilor propuse ştiu că publicului american îi place ideea de a avea aliaţi. Sprijinul NATO contribuie la acceptarea unei intervenţii de către electorat. Europenii ne pot aplauda intervenţia, ne pot ajuta cu detaşarea trupelor în teatru şi contribuie cu mici forţe militare pentru a conferi o spoială de împărtăşire a costurilor şi riscurilor. Aliaţii chiar contribuie cu trupe - şi au suferit pierderi semnificative - în războiul prelungit anti-insurecţie din Afganistan, însă războaiele înlesnite de NATO sunt ale americanilor, de câştigat sau de pierdut.

Misiunea iniţială a NATO a fost îndeplinită şi a fost substituită cu nişte aventuri neinspirate soldate cu eşecuri. SUA au de rezolvat probleme urgente acasă şi, se poate argumenta, în Asia. Cu toate că preşedintele Trump nu are nici o strategie pentru revenirea aliaţilor europeni la deplina responsabilitate pentru propriul lor viitor, establishment-ul din politica externă americană şi-ar putea petrece mai cu folos timpul concepând o asemenea strategie decât apărând contraproductivul statu-quo transatlantic.

O reevaluare trebuia făcută demult. (New York Times -traducere Rador)