Întâlnirea de la Hanoi dintre Donald Trump și Kim Jong-un este cel mai neobișnuit și exotic spectacol de diplomaţie din întreaga istorie post-belică. În vreme ce un desant de trei mii de reprezentanți ai mass-mediei mondiale s-a deplasat în capitala vietnameză înarmat până în gât pentru a transmite despre "istoricul" eveniment, "vinovații" de solemnități au sosit la Hanoi având în dotare doar zâmbete și "chimia personală", apărută după întâlnirea de la Singapore, potrivit Kommersant, citat de Rador.
Spre deosebire de dosarul nuclear iranian care a fost precedat de ani îndelungați de muncă istovitoare asupra fiecărui cuvânt din acord, cu indicarea condițiilor și a termenelor concrete privind lichidarea programelor nucleare ale Teheranului, "afacerea coreeană" arată, în principiu, altfel.
Pentru întâlnirea dintre Donald Trump și Kim Jong-un nu a fost pregătit niciun fel de document care ar fi putut să amintească pe departe Planul Comun Atot-cuprinzător, semnat la Viena în urmă cu patru ani. Însuși președintele Trump, care îngropase acordul iranian, considerându-l neconvingător, încearcă astăzi să se convingă pe sine însuși, America și restul lumii că are o baghetă fermecată pe care, dacă o agită, va putea soluționa problema coreeană chiar fără nici un fel de acorduri; cu ajutorul zâmbetelor, al strângerilor de mână și al Twitterului. Adică printr-o modalitate mult mai rapidă și mai eficientă, care nu necesită eforturi pe care președintele și echipa lui, prinși în lupta cu oponenții de la Washington, nu au nici timp, nici disponibilitate, nici interese să le facă.
Dar dacă Trump nu are această baghetă magică, se poate presupune că el știe un anumit descântec. Ceva de genul "Kim-Kim, deschide-te!", care-i va deschide intrarea în neaccesibila peșteră-buncker a "sihastrului Kim de la Phenian".
Rezultă o situație paradoxală. Pe de o parte, summitul de la Hanoi nu poate avea reușită dacă prin succes se înțelege o breșă. Pe de altă parte, el nici nu poate să nu fie un summit reușit. Nu numai Kim Jong-un, care a reușit să facă ceea ce nu reușiseră să facă tatăl și bunicul său - să se așeze cu președintele SUA la masa negocierilor - trebuie să dovedească că summitul a avut succes. De acest succes are nevoie ca de aer și Trump, care nu numai că este în dispută cu democrații pe tema a cărui politică este mai eficientă, dar se și luptă, în general, pentru a supraviețui politic.
Înaintea summitului de la Hanoi au apărut scurgeri de informații potrivit cărora premierul nipon Shinzo Abe, care, nemaiavând răbdare să aștepte un progres în legăturile cu Moscova, îl propusese deja pe Donald Trump pentru Premiul Nobel pentru pace pentru "contribuția hotărâtoare" la reglementarea problemei coreene. Perspectiva de a obține Nobelul reprezintă cea mai bună garanție a faptului că Donald Trump va prefera să-l mângâie pe Kim părintește pe cap, să facă declarații referitoare la "summitul puternic impresionant" și la disponibilitatea de a continua să negocieze cu acesta despre orice: de la un acord nuclear la un tratat de pace.
Dar orice înțelegeri, în cazul în care au fost realizate, mai trebuie trecute prin Congresul SUA. Iar aici democrații vor încerca cu siguranță să-l priveze pe Trump de laurii de pacifist, acuzându-l de faptul că, dând dovadă de lipsă de curaj, de dragul PR-ului personal, l-a iertat pe "dictatorul mondial".
Mai rămâne să înțelegem dacă într-o asemenea situație Donald Trump va reuși să iasă din "peștera de la Phenian" tot atât de ușor precum a intrat. Dacă nu va fi nevoie să rostească deja un alt descântec: "Kim-Kim, închide-te!". Ori peștera nord-coreeană, așa cum nu o dată s-a întâmplat în istorie, de obicei se închide singură.
2
7
